"How sad it is! I shall grow old, and horrible, and dreadful. But this picture will remain always young. It will never be older than this particular day of June... If it were only the other way! If it were I who was to be always young, and the picture that was to grow old! For that-for that-I would give everything! Yes, there is nothing in the whole world I would not give! I would give my soul for that!"
O data cu reaparitia filmului Dorian Gray in 2009, ce ii are ca protagonisti pe Ben Barnes, Colin Firth si Ben Chaplin, mi-am reamintit de varianta din 1945, adevarata varianta in stil Oscar Wilde daca e sa ma-ntrebati pe mine.
Desigur, un film nu trebuie sa respecte cu strictete ''buchia cartii'', el poate avea o viata proprie(si trebuie sa imi recunosc tendinta de a discredita mai rapid un film recent decat unul mai vechi) insa niciodata explicitarea scenelor nu inlocuieste subtilitatea trairilor interioare si sugestia a ceea ce s-ar fi putut intampla e mai puternica decat vizualizarea in sine.
Ceea ce au adus in plus in 2009 a fost sa arate mai mult in ce consta depravarea lui Dorian (de parca nu ne puteam imagina...), dar au pierdut din vedere conflictul interior. Hurd Hatfield reuseste sa transmita acest conflict tocmai datorita fetei sale impenetrabile à la Buster Keaton. Naratorul are si el un rol important in a crea o atmosfera de roman,chiar daca in ziua de azi poate fi considerat redundant.
In afara de studiul de caracter ce poate fi facut pe frumosul Dorian, filmul este impregnat cu cugetari din filosofia de viata a lui Lord Henry Woton, o filosofie hedonista: "The only way to get rid of a temptation is to yield to it. Resist it, and your soul grows sick with longing for the things it has forbidden to itself, with desire for what its monstrous laws have made monstrous and unlawful." In plus,in film se recita versuri de Omar Khayyam, Oscar Wilde (descris ca ''an Irish man out of Oxford'') si se face referinta la invatamintele lui Buddha. Un mediu prin excelenta intelectual, dar iata ce spune acelasi Lord Henry despre intelect:"But beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins. Intellect is in itself a mode of exaggeration, and destroys the harmony of any face."
Asa cum remarca pictorul Basil, Lord Henry e mai mult un predicator al unui anumit mod de viata decat o persoana care si pune in aplicare. El prefera sa observe,sa intarate si mai putin sa se implice. Are o influenta notabila asupra lui Dorian, influenta pe care nu o percepe foarte bine decat la final (''What have I done?''), cand isi ia interaga vina asupra sa. Personaje precum Lord Henry se gasesc din belsug si in lumea contemporana, au o parere despre orice, un aer de superioritate asumata, totala lipsa de diplomatie, insa viata lor reala este la fel de plictisitoare precum a celor pe care ii critica. Abilitatea lor de a folosi cuvintele le aduce multi admiratori insa influenta exercitata e greu de determinat si in orice caz, devine pentru ei un act mai mult inconstient.
A vorbi despre iubire in contextul acestui film e mai putin relevant. Iubirea nu ocupa nici macar primele 3 pozitii in prioritatile temei (ceea ce e destul de revigorant, caci e exploatata excesiv in cinematografie). Traiasca scriitorii cu inclinatii spre acelasi sex! In schimb, iubirea apare ca o caracteristica a partii bune din Dorian, ori de cate ori sentimentele fata de o femeie sunt mai profunde, ori de cate ori apar remuscarile, regretele pentru trecut, pentru raul provocat persoanei iubite, atunci se sugereaza ca sufletul sau nu este corupt in totalitate si ca mai exista speranta.
Si speranta clar mai exista, daca nu pentru Dorian, atunci pentru cei din jurul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu