Darren Aronofsky nu se dezminte nici de aceasta data(avand in spate filme precum Requiem for a Dream, Pi, The Fountain) si ofera tot o poveste sub forma de provocare vizuala. Daca ar fi sa dai un numitor comun acestor filme, ar fi disperarea personajelor, o disperare dusa pana la nebunie. Fie ca e dezamagirea vietii cotidiene, greutatea de a accepta moartea, neputinta in fata unui viciu, cautarea unei finalitati intr-o linie de argumentare, sau, cum e in acest cel mai recent caz, cautarea perfectiunii.
Nina este blocata in propria ei lume. Presiunea de a fi protagonista principala in spectacolul pe care il visase (la propriu si la figurat) ii afecteaza fiecare aspect al vietii. Cei din jur o privesc ca pe o profesionista, insa pe langa abilitatile tehnice de nereprosat apare observatia ca ii lipseste placerea faptului in sine, relaxarea. Ea este din multe privinte lebada alba din povestea pe care trebuie sa o redea. Insa rolul presupune dedublare, revelarea naturii opuse, iar Nina face eforturi mari sa dea jos caramida cu caramida din rigoarea autoimpusa si sa completeze rolul. Se pot gasi vinovati din exterior pentru starea ei: mama perfectionista si neimplinita in propria cariera de dansatoare, profesorul de balet ce aplica metode mai putin ortodoxe pentru a-si ilustra ideile, balerina retrasa fortat de companie, cea care o acuza in mod direct pentru faptul ca nu a mai fost aleasa, si nu in ultimul rand, Lily, balerina ce se face placuta fara efort, cea care ar fi perfecta in rolul lebedei negre. Dar, dupa cum zice profesorul Thomas: ”The only person standing in your way is you.”
Din cele mai multe puncte de vedere intregul drum pana la spectacolul final este o tortura psihologica. Si ce poate acompania mai bine tortura psihologica decat cea fizica? Angoasele Ninei iau manifestare reala prin auto-mutilarile pe care aceasta si le provoaca si prin halucinatii. Pe de o parte vrea sa munceasca mai mult (pentru ca pe asta si-a bazat intreaga viata de pana acum, pe credinta ca daca muncesti indeajuns de mult vei obtine recunoasterea si perfectiunea artistica), realizeaza ca aceasta e ocazia pe care o dorea de atata timp, pe de alta parte nu stie cum sa abordeze toate fatetele rolului lebedei pentru ca nu isi poate scoate la suprafata sentimentele si placerile si cauta modalitati extreme de a face acest lucru. Din pacate relaxarea e nesanatoasa intr-o lume in care esti singur. Nina vede incercari de sabotare din partea mamei, a lui Lily, a altor colegi…o conspiratie de grup care ar fi nerealista pentru orice actor rational. De cele mai multe ori izolarea aduce mai multa deprimare decat daca esti fortat sa interactionezi cu cei care nu iti plac. Iar Nina isi atinge punctul de minim chiar in ziua reprezentatiei finale, cand isi aduna toate resursele psihice si reuseste sa redea pe scena perfectiunea pe care o dorea…dar cu ce pret…
(Comentariu aparut si pe http://scoaladecinema.ro/.)
