Jazz-ul in filme

The Wild One( 1953)
Infatisarea lui Marlon Brando in acest film a reprezentat emblema unei generatii. Probabil ca acesta este cel mai teribilist film din anii '50 (dupa Rebel Without a Cause, bineinteles), caci personajele sunt acompaniate permanent de "motoarele" lor, iar cliseul "fetele bune sunt atrase de baietii rai" este mentinut cu succes. Dincolo de actele de rebeliune , distrugere (creativa..? se prea poate)si inevitabil cateva subtilitati de natura psihologica ( din categoria "rautatea are un substrat de sensibilitate refulata"), The Wild One se desfasoara pe fondul sonor asigurat de Shorty Rogers . Este destul de neasteptata alegerea jazz-ului pentru un astfel de film , insa in perioada aceea nu se putea vorbi de echivalenta motociclisti= rockeri.Jazz-ul nu este o muzica proprie doar snobilor si atmosferei de "Cotton Club".

Mildred: What're you rebelling against, Johnny?
Johnny: Whaddya got?

The Man With the Golden Arm (1955)

Cine crede ca filmele ce trateaza dependenta de droguri sunt o obsesie contemporana trebuie sa se uite putin in urma la filmul din 1955 al lui Otto Preminger.Frank Sinatra(unul dintre favoritii mei dintotdeauna)este foarte inspirat in rolul unui drogat in etapa de recuperare , ce isi canalizeaza eforturile spre noua sa pasiune: muzica . Mai exact, cantatul la tobe.Bineinteles ca tema filmului era destul de controversata in acea vreme si tentativele de cenzura nu au intarziat sa apara (Codul Hays fiind inca vigoare ), insa s-a ajuns la un rezultat rezonabil.

À bout de souffle [Breathless](1960)
Ori de cate ori se vorbeste de Nouvelle Vague filmul acesta vine automat in minte. Au fost preluate elemente din el in mai multe productii (a se vedea The Dreamers cu insertia scenei vanzarii in strada a New York Herald Tribune,a se vedea Jim Jarmusch in ..cam tot ce regizeaza, etc).Filmul a fost condamnat de catolicii din faimoasa Legiune a Pudorii (Legion of Decency). Probabil prea mult teribilism pentru standardele morale...
Autorul colanei sonore este Martial Solal. Iata deci o mostra de jazz asa cum numai francezii il pot intelege.

"It's sad to fall asleep. It separates people. Even when you're sleeping together, you're all alone. "

In the Heat of the Night (1967)
In mare parte acesta are coloana sonora asigurata de Quincy Jones, insa isi fac simtita prezenta si Ray Charles,Gil Bernal si Glen Campbell ; preferinta personala : Boomer & Travis -"Foul Owl".
Filmul este uneori clasificat drept rasist, insa facand abstractie de cateva de cateva "n-words" nu prea e credibila aceasta caracterizare. Mai ales avand in vedere ca personajul lui Sidney Poitier este singurul inteligent in orasul acela cu politisti (or as the black man may put it : crackers) care acopera toate ideile preconcepute despre politisti care au existat vreodata(portret-robot: gras, lenes, insensibil, mesteca guma intr-un sictir aproape dureros ,transpira abundent, este obsedat de femei, uraste politistii din alt teritoriu care se amesteca in treburile locale si asa mai departe).