Vechi versus nou: House on Haunted Hill [1959/1999]

Avem aici doua filme asa-zise de groaza. Originalul,din 1959, si remake-ul din 1999 (si un remake ar remake-ului, dar deja devine plictisitor..).
Merita vazul filmul din 1999? Desi beneficiaza de multi actori buni, nu prea produce fiori. Geoffrey Rush este totusi un bun inlocuior al lui Vincent Price, malitios aproape spre patologic, plictisit de normalitate si cotidian, gata sa faca din viata un joc cu miza.
Relatia dintre gazda cea bogata si sotia lui este un fel de Who's Afraid of Virginia Woolf, insa impinsa la extrem, in care uciderea celuilalt e o posibilitate ca oricare alta.
What husband hasn't, at some time, wanted to kill his wife? What husband hasn't had a thousand opportunities to do it in such a way so that he'd never be suspected? , zice domnul Frederick Loren. Probabil ca nu e deloc o gandire gresita, doar ca putini incearca sa o puna efectiv in aplicare. E ca in banala declaratie ''imi vine sa te omor'' spusa in seara de dinainte ca destinatarul vorbelor sa fie ucis. In ochii tuturor ai fi putut sa o faci, nu?

De ce e varianta din 1959 mai buna decat cea din 1999?
Pentru ca e mai subtila, cum se intampla de obicei. Nu este de calibrul unui Psycho, de fapt mai mult ca sigur nu provoaca nici o tresarire musculara in timpul vizionarii. In 1999 avem mai mult sange, mai mult efect ''gore'', putin erotism si un deznodamant( finalul in varianta din 1959 este lasat in aer). Dar are un fel de a nara care duce cu gandul la povestirile lui Edgar Allan Poe (cu alte cuvinte, mai mult intunecate si sinistre decat episoade din macelarie). Deloc intamplator ca Vincent Price este un obisnuit al adaptarilor cinematografice dupa nuvelele lui Poe. Vocea lui este, ca si cea a lui Boris Karloff, vocea care ai fi vrut sa te intrige cand erai mic si speriat de intuneric.

Ce e interesant la film este ca pune doua probleme:
1. cum poti testa psihologic atractia oamenilor fata de bani (de genul:''cat ai fi dispus sa risti/ce ai fi dispus sa faci pt o suma de bani?'' dar cred ca deja destule reality show-uri au raspuns la interbarea asta.. )

2. care sunt limitele unei casnicii. Pot fi la un moment dat resentimentele atat de mari incat sa urasti persoana de tine dar totusi sa nu o parasesti, dorind sa o chinui totodata?

Seinfeld

Desi sunt destui care considera ca serialele cu rasete pe fundal le insulta inteligenta, se poate face abstractie de aceasta ''terapie fortata prin ras'' si atunci realizam ca esenta sta in dialoguri. In cuvintele alese (cu banalul sau ineditul lor- ambele duse la extrem au acelasi efect comic), legatura lor cu realitatea si asocierea lor cu autorul.
Seinfeld are acelasi farmec si dupa mai mult de un deceniu pentru ca este un serial ''despre nimic'', asa cum il caracterizau Jerry si George. Nimic concret, insa despre toti si toate, sau cum ar zice Simona Popescu, ''Despre mine as fi vrut sa scriu despre tine''. Ce poate fi mai complex decat societatea, cu absurditatile ei si situatiile care nu au nici o legatura cu ratiunea; nu e tocmai hazard, insa ceea ce s-a vrut la inceput a fi ordine si disciplina uneori da efecte adverse.

Personajele sunt destul de dezaxate comparativ cu restul populatiei, si scenaristii speculeaza mereu acest lucru. Ori de cate ori Jerry, George sau Elaine au o relatie, trebuie ca ceva sa fie in neregula cu persoana respectiva (are maini de barbat,a luat gonoree dupa ce a condus pe saua unui tractor, isi vopseste fata in timpul meciurilor, este credincios si asculta posturi de radio religioase s.a.m.d..).
Sansele de a te confrunta tu insuti cu asa ceva pe parcursul vietii sunt destul de mici, insa nu 100% imposibile si tocmai acest lucru genereaza comicul.
De asemenea, nimic nu ar fi pe deplin pus la punct fara prietenia dintre cei 4(care e un ideal). Pentru ca de cate ori cineva are o problema, acea problema ii afecteaza si pe ceilalti, uneori in mare masura. Si intamplarile se succed ca intr-un joc de domino pana cand totul devine atat de penibil incat nu mai conteaza.

O selectie de momente absurde, patetice si/sau amuzante:

[sezonul 9, episodul Serenity Now ]



[sezonul 5, episodul The Fire ]


[sezonul 4, episodul The Old Man]


[sezonul 8, episodul The Susie]


[sezonul 4, episodul The Cheever Letters]


[sezonul4, episodul The Opera]


[sezonul 4, episodul The Contest]

Broken English (2007)

Din cand in cand e necesara si vizionarea unui film recent cu tema romantico-existentiala. [Tema de gandire: Sunt toate temele romantice si existentiale?].
Filmul in sine este interesant pentru ca nu se concentreaza pe relatii, pe eventiment in sine, ci pe trairile personajului principal. Nora Wilder trece printr-o depresie; ar putea parea ca depresia e recenta, insa nu e asa. Cum se manifesta aceasta depresie: in primul rand prin pesimism asupra viitorului, asupra posibilitatii de a gasi pe cineva care sa o iubeasca; apoi prin permanena interogare asupra trecutului (''ce am facut gresit?de ce am facut asa ceva?'' + autoculpabilizarea care vine o data cu intrebarile);si bineinteles manifestari ale sentimentelor dominante de mai sus: dificultatea de a suporta fericirea altor cupluri,evitarea cunoasterii de noi persoane,dezgust fata de propria persoana si privire cazuta si prelunga in oglinda.
Din pacate, e foarte usor sa simti lipsa afectiunii cand traiesti intr-o societate in care ''a fi singur'' reprezinta o rusine. Daca nu reusesti sa te integrezi in regulile jocului social e suficient sa petreci si 5 minute pe strada, sa vezi un cuplu tinandu-se de mana, ca sa declanseze un sentiment de neputinta.
Un necunoscut ii spune personajului nostru: Most people are together just so they are not alone. But some people want magic. I think you are one of those people.
Din pacate, magia nu o poti crea singur oricat de mult te-ai stradui.

Broken English spune un lucru adevarat: ca nu poti sa fii fericit inainte de a-ti permite tie in primul rand sa fii asa. Daca nu esti convins ca ai ceva bun de oferit cu greu se gaseste cineva care sa te poata convinge, si mai mult, nici nu ar avea rabdarea sa faca asta.
Insa magia aia tine si de a fi ''la locul potrivit la momentul potrivit'' si as adauga eu, ''cu luciditatea potrivita''. Nu luciditate in sensul de analiza impinsa la maxim, ci genul de luciditate care iti permite sa stii ce te face cu adevarat fericit si daca actiunile tale corespund acestui lucru.
In film personajul reuseste sa vada ca cineva intr-adevar tine la ea, deci dupa cum spuneam... e binevenit si un final fericit din cand in cand.

The Painted Veil

[varianta din 1934 versus varianta din 2006]


Filmul in cauza nu este romantic decat in varianta alb/negru, caci in prezent realizatori au ales sa ii dea mai mult dramatism. Mult mai mult dramatism..
Este printre putinele readaptari ale unor filme vechi care reusesc sa fie mai complexe si mai pline de substanta decat originalul (pentru ca in majoritatea cazurilor lungimea productiei,filmarea in color si efectele speciale nu garanteaza si senzatia speciala aia post-vizionare pe care o ai doar in anumite situatii). De fapt singurul motiv pentru care merita sa vizionezi varianta initiala este Greta Garbo.

Este foarte placut uneori sa vezi o poveste cu adevarat realista, o poveste despre maturizare si despre ceea ce inseamna cu adevarat sa tii la o persoana. Atractia nebuneasca, unele capricii ale tineretii, rasfatul caracteristic celor care nu au fost nevoiti sa se descurce pe cont propriu pana la un moment anume sau care nu au realizat inca faptul ca in societate nu esti asa special cum te considerai, toate duc la false impresii asupra a ceea ce inseamna cu adevarat iubirea.
A aprecia calitatile unui om e un drum destul de lung; si cercetarea trece dincolo de impactul estetic pe care il are sau de capacitatea de a te face sa te distrezi.
Nu de multe ori se intampla sa ignori persoane care tin cu adevarat la tine, doar pentru ca nu sunt asa de ''interesante'', nu te pun in situatii limita, nu te tin cu sufletul la gura zi de zi intrebandu-te ''oare ce o sa faca astazi?''.

La un moment dat, Mother Superior de la manastirea locala spune urmatorul lucru: ''When love and duty are one, grace is within you.'' Desigur, ea se referea la motivele care au determinat-o sa ii fie fidela lui Dumnezeu intreaga viata, insa afirmatia nu e deloc intamplator inserata in film. Iubirea nu e doar pasiune, e si responsabilitate; abia atunci ea devine cu adevarat sentimenul complet care trebuie sa fie.


Filmul din 2006 are si meritul de a populariza un vechi cantecel francez, care era cantat pe parcursul unor lungi calatorii.
Auditie placuta:

A la claire fontaine
Asculta mai multe audio Muzica

Irréversible

You know what?
Time destroys all things.

Gaspar Noé este unul dintre regizorii care mizeaza pe elementul de soc pentru a reda o poveste. Eventual cu sodomizari, pornografie si violenta fizica si verbala. Nu s-a dat in laturi nici de la a regiza un scurt metraj inclus in seria pornografic-artistica ''Destricted'' din 2006. Segmentul intitulat ''We fuck alone'' este o satira interesanta la adresa caracterului mecanic si individualist pe care tinde sa il ia sexul in societatea actuala. Noé se foloseste foarte mult de lumini rapide in culori violente (rosu, portocaliu, galben)ca sa fixeze imaginile pe retina.
Irréversible este un film despre situatii exceptionale care strica echilibrul. Titlul este perfect. Tot in spiritul lui, actiunea se desfasoara retrograd, de la evenimentul cel mai recent catre cele mai indepartate. Si cu toate aceastea intelegerea actiunii nu este foarte mult alterata.
Imaginile, mai ales la inceput, te trimit ca dinamica la Fight Club si mediul underground in care aveau loc luptele. Aici avem insa un loc si mai infiorator..intitulat Rectum. Ori de cate ori auzi ''Où est le Rectum?'' sau ''chez le Rectum'' nu poti sa iei in serios situatia, plus ca te mai gandesti ce s-a intamplat cu aceasta lume.

In viata reala au loc evenimente care schimba mersul liniar al vietii. Poate ca unul din cele mai apasatoare sentimente pe care le poate avea cineva este interogarea asupra trecutului, blamarea continua pentru deciziile din trecut, intrebarea zilnica ''oare as fi fost mai fericit daca as fi facut acel lucru in trecut? cat de mult ar fi contat acea alegere diferita?". Si poate si mai trist este ca nu conteaza. Nu conteaza ca tu acum gandesti altfel(daca intr-adevar gandesti altfel), ceea ce s-a intamplat s-a intamplat si ramane acolo doar ca element de raportare sau poate nici atat. De cele mai multe ori ajungi sa crezi ca vina este a ta.
Facand analogie cu intamplarile din film, si victimele unui viol considera de cele mai multe ori ca a fost vina lor. Ca de fapt au ''meritat-o''. Dar unele lucruri pur si simplu sunt in afara controlului nostru; si oricat de inteligent,bun,frumos ai fi estetic vorbind, sansele sunt ca majoritatea oamenilor sa te vada tot asa cum vor ei sa te vada. Pentru ca e mult mai comod sa traiesti impartind oamenii in cateva categorii ca ulterior sa ii clasifici in functie de acelea. Sau pur si simplu anumite alegeri sunt facute din comoditate, in lipsa de ceva mai bun.

Cat despre razbunare, poate ca nu este chiar un ''drept uman'', dar cu siguranta este primul impuls. Si de multe ori impulsurile spun rapid ceea ce incercam noi sa aflam prin matrici complicate de ganduri.

My Own Private Idaho

Filmul lui Gus van Sant este un exemplu elocvent pentru a demonstra superioritatea cinematografica(si nu numai) a anilor '90.

Desigur, van Sant este recunoscut si acum ca fiind un realizator valoros, mai recentul Paranoid Park fiind laudat si premiat peste puteri. Francezii au in special o afinitate pentru el,si da, sunt mai americanofili decat s-ar crede .

Ce a facut van Sant din filmul asta? Un amestec ce aparent nu are nimic de spus de actiune preluata din piesele Henry the IVth si Henry the Vth ale lui Shakespeare,narcolepsie,cautarea identitatii, regasirea identitatii, homosexualitate ca preferinta reala versus homosexualitate ca modalitate de obtinere a banilor.

''This is nowhere. I'll bet that nobody is ever going to drive down this road. I'll be stuck here forever. Sometimes I'll be in one place, and I'll close my eyes...''

Cu atat mai mult trebuie apreciat un film care nu incearca sa te invete nimic.Nu incearca sa te intoarca la calea cea dreapta ,nu contine o delimitare morala clara intre bine si rau.Homosexualitatea personajelor nu este nici macar focalizarea actiunii. Este pur si simplu un context.In plus, rar se gasesc in filme homosexuali asa suavi si amabili ca tinerii de aici.
Discutia pe care o au Mike si Scott este facuta cu ezitare de clasa primara in incercarea de exprimare a sentimentelor.

Mike : I'd like to talk with you. I mean I'd like to, uh, really talk with you. I mean we're talking right now, but, you know, I don't know, I-I don't feel like I can be... I don't feel like I can be close to you. I mean we're close, you know, right now we're close, but, I mean, you know...
Scott : How close, I mean...
Mike : I don't know, whatever.
Scott : What?
Mike : What I mean to you?
Scott: What do you mean to me? Mike, you're my best friend.
Mike : I know, man, I know... I know... I know I'm your friend. We're good friends, and that's good to be, you know, good friends. That's a good thing.
Scott : So...
Mike: So I just... That's okay. We're going to be friends.
Scott: I only have sex with a guy for money.
Mike: Yeah, I know, I mean...
Scott : And two guys can't love each other.
Mike : Yeah. Well, I-I don't know, I mean, I mean for me, I could love someone even if I, you know, wasn't paid for it. I love you, and... you don't pay me.
Scott : Mike...
Mike: Well goodnight man..I love you, though...You know that. I do love you.


Probabil ca este cel mai poetic si complex film din filmografia lui van Sant.Insertiile cu amintirile din copilarie ale lui Mike duc cu gandul ca modalitate de realizare la flash-urile din Lost Highway-ul lui Lynch.Iar mama lui Mike are o asemanare destul de mare cu mama protectoare din Hedwig and the Angry Inch(John Cameron Mitchell sigur a vazut acest film. Din mai mult de un motiv.)
Nu pentru toti schimbarea este la indemana. Mike debuteaza si incheie filmul cu aceeasi concluzie metafizica "this road is leading to nowhere". Oamenii care au insemnat la un moment dat centrul existentei au murit, s-au indepartat de tine, te-au uitat , dar fiecare merge inainte.Pana si o pilda biblica spunea: nu te mai uita inapoi ca risti sa te transformi in stalp de sare.

Annie Hall (1977)

Orice pasionat de cinematografie mai elitist apreciaza filmele lui Woody Allen.
Este si usor de inteles :cum sa nu te captiveze acest evreu pricajit, nevrotic, depresiv ,inadaptat in societate, aflat permanent in cautarea unor raspunsuri metafizice?
Atunci cand te gandesti la monologuri cu replici rapide, numele lui iti vine automat in minte.
Si deschiderea filmului Annie Hall este un exemplu elocvent.
Ca de obicei, Allen este macinat de problema relatiilor. Au ele vreun rost? "Dragostea dureaza 3 ani?" Ce am gresit ?(dupa cum pune chiar el problema, mergand retrospectiv in relatia cu Annie si incercand sa vada ce ar fi trebuit sa faca si ce nu a stat in puterea lui).
Ce poate face pentru a clarifica problemele astea decat sa incerce sa gaseasca alegorii in glume seci..Poate ca metoda reducerii la absurd merge si aici, nu numai in matematica.

"I, I thought of that old joke, y'know, the, this... this guy goes to a psychiatrist and says, "Doc, uh, my brother's crazy; he thinks he's a chicken." And, uh, the doctor says, "Well, why don't you turn him in?" The guy says, "I would, but I need the eggs." Well, I guess that's pretty much now how I feel about relationships; y'know, they're totally irrational, and crazy, and absurd, and... but, uh, I guess we keep goin' through it because, uh, most of us... need the eggs. "


O alta observatie ar fi ca Allen da impresia in filmele sale ca oricat de putin aratos ai fi din punct de vedere fizic, farmecul masculin personal conteaza mult mai mult si te face sa ai succes la sexul opus. Relativ succes, din moment ce toate relatiile par a se destrama, dar remarcabil este ca el exista totusi.Pe de cealalta parte, filmul pare a confirma o filosofie din popor care postuleaza ca o femeie nu poate fascina cu adevarat daca duce lipsa de frumusete si farmec personal.
Alvy Singer, care nu contenea sa aduca critici la adresa fizicului sau in mod normal, era totusi gasit atragator de destule femei care ii mai apreciau si potentialul erotic.
Tot o vorba din popor :"orice urat isi gaseste uratul"(traducere:"lasa,te-o lua si pe tine cineva") . Dar prin stilul sau degajat, Allen da impresia ca viata iti ofera destule ocazii de a fi fericit chiar si daca nu e pe termen lung.

Trebuie sa recunosc ca nu sunt cel mai mare fan al lui Woody Allen ,din cauza tendintei lui de a analiza excesiv o problema de zi cu zi.In retrospectiva vietii personajului Alvy Singer merge pana la a analiza mediul familial,primele impulsuri sexuale,relatia cu colegii de clasa, depresia pe care a avut-o cand a aflat ca universul se afla in expansiune si va veni o zi cand toate se vor sfarsi.
"What's the point in doing your homework, then?".
Iar psihologul sinistru care il asculta are si el dreptate:"It won't be expanding for billions of years yet, Alvy. And we've gotta try to enjoy ourselves while we're here!"

Bad Liver and a Broken Heart...

Motto : I got me a bottle and a dream, it's so maudlin it seems...

"Consumul excesiv de alcool dauneaza grav sanatatii" ni se spune noua peste tot. Nu o sa comentez acum cat de induiosator e ca statul , acest "tatic" al nostru al tuturor, are grija de bunastarea noastra fizica si psihica.
Mai degraba s-ar pune semne de intrebare cu privire la intervalul in care oscileaza acel "excesiv".

Povestile cu alcoolici fericiti sunt mai mult povesti. Nici macar filmele nu prea se mai ocupa cu ele. Prefera sa sa arate alcoolismul fie ca
(1)ocupatie de fond intr-o situatie oricum mizera, deci nu iese prea mult in evidenta ca principal factor de autodistrugere fizica
fie ca
(2) o ocupatie care aduce fericire iluzorie si finalul e moralist: ori personajul isi da seama ca a ajuns o epava si se opreste ,ori e pierdut pentru vecie.

In cazul (1) ar fi filme precum Ironweed. Alcoolismul era un stil de viata pentru cei fara de casa. Tinea de cald si fizic, si psihic . Si poate ca e totusi mai bine sa aplici o metoda care te face sa te simti mai bine, indiferent cat de neortodoxa ar fi. Cel mai neispirat e intotdeauna sa nu faci nimic.

Exemplul cel mai clar care imi vine in minte pentru categoria (2) e Days of Wine and Roses, despre care s-a mai discutat.
Se pare ca exista mai multi oameni care tin numaratoarea alcoolicilor din cinematografie , unul dintre ei avand si un blog dedicat acestora:
http://boozemovies.blogspot.com/

Artistii gaseau inspiratie in absint. Muncitorii de astazi o gasesc in Neumarkt si Unirea. Medicii recomanda cu caldura un pahar de vin rosu pe zi . Insa vremurile cand licoarea din sticla parea ceva deosebit au trecut . Alcoolul devine din ce in ce mai diluat, mai aromat si mai dulceag ,astfel incat si copiii de gradinita se pot lauda la ziua de nastere (cea serbata alaturi de Ronald McDonald..) ca au baut sampanie. Peste cativa ani nu o sa se mai vorbeasca de viciul fumatului si al bauturii. Caci si tigarile sunt fabricate cu arome de bomboane fondante. Ideea de viciu ca modalitate de defulare o sa isi schimbe modalitatile de realizare.


I got my own double-cross to bear...

Bitter Moon

S-a tot vorbit pe marginea acestul film al lui Roman Polanski. In mare parte, de rau. Cel putin la aparitia sa, fanii si criticii regizorului se simteau "tradati". Unde era maiestria de altadata ?(da, mai ales din Rosemary's Baby, care este genul de film-cult despre care daca zici ca nu ti-a placut primesti numai priviri superioare).
Pentru unii filmul a parut de-a dreptul comercial. Un Nine 1/2 Weeks cu pretentii artistice pe alocuri.
Abia de cativa ani incoace filmul a inceput sa fie reabilitat si inteles. Si cum criticile nu pot avea decat valori extremiste, s-a trecut de la afirmatia "cea mai mare porcarie a lui Polanski" la "capodopera neinteleasa".
Nu este nici prima, si cu siguranta nici ultima data cand are loc asa un fenomen.
Un alt film cu care e adesea asemanat Bitter Moon este Eyes Wide Shut, despre care iarasi sunt pareri contradictorii.

Scene si intentii asemanatoare s-au putut observa si-n alte filme. Nine 1/2 Weeks , dupa cum spuneam mai sus,si chiar Last Tango in Paris.
Arata ce poti invata din povestea de dragoste a doua persoane, cum poate lua dragostea forme absolut (auto)distructive.
O legatura pe care nu o mai poti suporta, dar la care nu poti renunta . O dependenta fizica sau conventionala, dar indiferent de natura ei, sfarsitul pare ca nu poate fi decat..definitiv.

"Nothing ever surpass the rapture of that first awakening. I might have been Adam with the taste of apple fresh in my mouth. I was looking at all the beauty in the world embodied in a single female form and I knew, with sudden blinding certainty, this was IT! "



In orice caz, e ceva mai mult decat o grupare de scene erotice mai putin iesite din comun. Totul e abordat dintr-o perspectiva foarte rece si neimplicata . Din anumite puncte de vedere te poate speria mai mult decat orice Texas Chainsaw Massacre. Si pentru toti cei care cred ca "dragostea dureaza 3 ani" : dar daca se intoarce la tine intr-o forma mai urata ca niciodata, daca devine o forma de dependenta involuntara?

Days of Wine and Roses (1962)

Filmul lui Blake Edwards poate fi considerat lipsit de actualitate. Alcoolismul nu mai este de mult o curiozitate, iar grupurile de suport AA sunt uneori luate in deradere . Iar finalul poate fi insuportabil de moralist pentru cei care isi traiesc viata dupa sistemul "laissez-faire" .

Insa sa ne uitam bine la data cand a fost realizat filmul. 1962. Au trecut deja filmele catolicilor care considerau ca marijuana te demonizeaza.
Days of Wine and Roses e mai mult decat o lectie despre efectele alcoolismului.
El scoate in evidenta multe caracteristici ale iubirii.
Cei doi s-au cunoscut intr-un moment in care fiecare avea nevoie exact de cineva precum "celalalt".
In al doilea rand,filmul aduce intrebari cu privire la intensitatea influentei unui membru al cuplului asupra celuilalt. Pana unde poate merge acea influenta? Este ea inevitabila? Poate aparea situatia in care vrei sa-l aduci pe celalat la nivelul tau(intr-un fel), ca-ntr-un pat al lui Procust?Si la final sa-ti dai seama ca l-ai transformat in ceva ingrozitor si il vrei inapoi?

Poate fi o lectie pentru cei care nu pot iubi o persoana decat daca se afla pe acelasi nivel spiritual si in aceeasi stare de spirit.

"I come home after a couple of drinks and you're cold sober.[...]I want to have a ball, you and me! "

Pasiunea pentru alcool a aparut individual. Joe bea pentru a se simti mai bine, la modul cel mai organic posibil. Apoi pasiunea a devenit un numitor comun fara de care relatia devenise greu de inchipuit (situatii asemanatoare erau si in Requiem for a Dream intre Marion si Harry, sau in filmul Candy , insa aici drogurile erau mijlocul).
Iar in final alcoolismul a devenit iarasi o trasatura individuala ,de data asta a celuilalt partener care a descoperit ca nu vrea sa renunte la licoare. Pentru ca atunci cand nu bea realitatea este prea greu de suportat.

"You see, the world looks so dirty to me when I'm not drinking. Joe, remember Fisherman's Wharf? The water when you looked too close? That's the way the world looks to me when I'm not drinking. "

Despre relatia aceasta mai putin obisnuita esti tentat sa zici "a fost frumos cat a durat...". Insa fondul etilic pe care se desfasurau sentimentele celor doi aduce dubii asupra adevaratei lor naturi. Poate ca iubirea se adauga pur si simplu ca dependenta la o alta dependenta si se asociau momentele. La fel cum la o cafea simti ca se potriveste si o tigara, desi nu stii exact sa explici de ce.
In cazul celor doi ramane incert ce a fost mai intai, ce a fost mai puternic. Iubirea sau alcoolismul.

I think about Dean and I know Dean he wouldn't care/ If I was Dean I know there'd be somebody there/ And I just wanna be James Dean/ For a day...

James Dean incepe sa fie uitat. S-au dus vremurile in care adolescentii se imbracau ca el, fumau ca el, conduceau masina precum el. Ideea de rebel asa cum era ea conceputa in anii '50 poate fi rezumata in doua imagini : James Dean plimbandu-se cu tigara in gura si mainile in buzunar prin oras si James Dean la volanul decapotabilei sale intr-o pustietate trista.
Bineinteles, mai e si imaginea lui Marlon Brando pe motocicleta in The Wild One(imagine imitata de nenumarate ori, chiar de bunicii nostri in tinerete desi ei nu erau tocmai conectati la noutatile hollywoodiene, ceea ce spune multe despre amploarea fenomenului), insa aceasta este alta poveste.
Se spune de altfel ca James Dean a incercat sa il imite pe Brando in multe privinte.
In primul rand stilul deosebit de a interpreta si atractia pentru caractere tulburate.
Exista o parere destul de raspandita cum ca Dean ar fi supraevaluat. Intr-adevar, exista multe dubii care planeaza asupra calitatii unui actor ori de cate ori acesta moare timpuriu. Oare nu cumva oamenii sunt orbiti de tragedie in sine si tind sa acorde interpretarilor sale mai multa valoare tocmai pentru ca importanta acestora consta in timpul scurt si pretios pe care spectatorii l-au impartit cu acea persoana?
Este destul de tentant un raspuns afirmativ la intrebare, insa este putin probabil ca atat de multa lume sa sa insele in acelasi timp. Chiar acum circula o petitie pe internet prin care se doreste ca Heath Ledger sa primeasca un Oscar post-mortem pentru rolul lui Joker din Dark Knight...

Doar trei filme au ramas ca mostenire.
East of Eden (1955),Rebel Without a Cause (1955)si Giant (1956) .
Si desi Rebel Without a Cause este mai mult decat vehiculat si adulat de generatii intregi, iar Giant este deja un clasic premiat, consider ca East of Eden este cel care ii face cinste cu adevarat.
Giant este mult prea mult centrat pe personajul lui Rock Hudson si pe transformarile cuplului si ale vremurilor pentru ca acel Jett Rink sa mai insemne ceva. Adica altceva in afara de a reprezenta un nouveau riche texan si de a contrasta cu Benedict in viziune.
Jim Stark era complex,inocent in esenta si dur in exterior , dar actiunea era canalizata mult prea mult intr-o singura directie. Filmul doreste cu orice pret sa demonstreze ca lucrurile in contextul rebeliunii merg rau in mod necesar si ca uneori e prea tarziu sa mai faci ceva oricat te-ai stradui.
Ceea ce nu e realist.
Impersonandu-l pe Cal Trask in East of Eden , James Dean reusesta sa impresioneze. In acea familie , el este singurul care alege sa ia 'o alta cale'. Duce cu gandul intr-un fel la Niculae din Morometii prin amestecul de sentimente ura/admiratie fata de tatal sau, insa personajul nu merge in aceeasi directie.

"Man has a choice and it's a choice that makes him a man."

Iar James Dean a facut propriile alegeri pas cu pas, pana la final.

Scoala ca loc mai putin traumatizant

Filmele abunda in general in detalii cu traumele pe care scoala le-a lasat de-a lungul timpului asupra psihicului omului (de rand, de elita, indiferent). Profesori nedrepti, stigmatul tocilarului care nu stie niciodata ce vrea cu adevarat (inca nu a inteles ca se poate sa inveti bine si fara sa ai perspective inguste in celelalte domenii), ratatul vesnic terorizat de school bullies (filmul Bully este destul de edificator,fiind inspirat si din fapte reale), liceanul de rand care viseaza in secret la sefa majoretelor iar in final realizeaza ca singurul motiv pentru care o dorea atat langa el este ca ii dadea intr-un fel valoare, il salva de anumite insecuritati asupra propriei persoane.
Si exemplele pot continua.

Am ales doua filme (preferinte personale) in care scoala e prezentata ca un loc in care iti faci prieteni pe viata si din care ramai cu ceva ca experienta si cunostinte.
Nu este vorba atat de volumul de informatii, ci cum stii sa folosesti acele informatii.
Filmele sunt idealiste in esenta,cu elevi care recita poezii cu patos, care au parte de conversatii provocatoare intelectual ... iar putin idealism nu strica niciodata.

Dead Poets Society (1989)

Pare la prima vedere mai mult un one-man-show in care profesorul este in centrul atentiei.Apreciat de toti elevii, aparat ori de cate ori e nevoie, cu initiative extra-scolare...(cu sfaturi de viata precum "Sucking the marrow out of life doesn't mean choking on the bone.").
Insa grupul de prieteni merita observat pe cont propriu.Faptul ca se aflau intr-un colegiu exclusiv masculin ii facea sa astepte cu ardoare aprofundarea relatiilor cu fetele,intr-un sens in care ele erau idealizate aproape pana la nivelul din poeziile studiate.

The History Boys (2006)
In centrul actiunii sta si de data aceasta influenta benefica a unul profesor cu o abordare liberala.

"The best moments in reading are when you come across something - a thought, a feeling, a way of looking at things - that you'd thought special, particular to you. And here it is, set down by someone else, a person you've never met, maybe even someone long dead. And it's as if a hand has come out, and taken yours."

Sunt interesant de urmarit replicile istete care se succed cu rapiditate in timpul cursurilor, si in mod special lectia de limba franceza bazata pe improvizatiile elevilor.

Cand viitorul NU suna bine. Sentimentul de ratare

Fiecare are o anumita imagine in minte referitor la a ceea ce inseamna sa fii "un ratat", iar imaginea aceasta este cu atat mai dureroasa cu cat o proiectezi asupra propriei persoane.

Filmele au tratat atat notiunea de ratat in cariera , cat si de ratat in viata personala , insa cele doua sunt de cele mai multe ori legate.
Clerks (1994) a fost o exagerare , desigur; insa spre sfarsit , dincolo de replicile rapide , ironice, si transante (un fel de metoda socratica aplicata in discutii triviale) vezi si problema serioasa din fundal.
Si deloc surprinzator, luciditatea vine dupa o serie intreaga de mici distractii si dupa o cearta in care fiecare este cat se poate de sincer.

"Jesus, you overcompensate for having what's basically a monkey's job. You push fucking buttons. Anybody can waltz in here and do our jobs. You-You're so obsessed with making it seem so much more epic, so much more important than it really is. Christ, you work in a convenience store, Dante! And badly, I might add! I work in a shitty video store, badly as well. You know, that guy Jay's got it right, man. He has no delusions about what he does. Us, we like to make ourselves seem so much more important than the people that come in here to buy a paper, or, god forbid, cigarettes. We look down on them as if we're so advanced. Well, if we're so fucking advanced, what are we doing working here? "

Oare cati amatori de filme cu hermafroditi angajati in magazine alimentare pot construi astfel de argumente retorice in viata reala?

Este posibil ca oamenii sa incerce sa scape de sentimentul de ratare prin acceptarea chiar si a unei metode radicale de a-si schimba viata, fara a se gandi la consecinte cu simt de raspundere.
Ideea aceasta a fost exploatata de exemplu in Ed tv (1999). Protagonistul este tot un angajat al unui magazin de inchirieri video( e ceva cu slujba asta, prea toata lumea o da ca exemplu la slujbe penibile...)

"I like my job...I mean I'm doing all right. I'm not sure how long I want to stay there, you know... I mean, I'm thirty-one... I'm not sure I want to be a video store clerk when I'm forty... Of course, I didn't expect to be doing it 'til I was thirty-one, either.But... you know I'm... keeping my options open."
Si cum iti poti schimba mai brutal situatia decat lasand un post de televiziune sa faca un reality show din viata ta de om simplu?

Un spectacol de slujbe minore se gaseste si in comedia Friday (1995). Amuzant este mai ales modul pasionant in care tatal lui Craig isi descria slujba (hingher):
"I grab a dog, and I choke him, and I kick the shit out of him, and all day long, my foot up a dog's ass! Just bang, bang, bang up his ass! That's my pleasure! "
Spre oripilarea fiului sau, care nu se simte deloc atras de oportunitatile de cariera ale cartierului.

Exemplele de mai sus se refera la ratare strict corelata cu natura slujbei. Se poate spune ca nici slujbele bine cotate nu ofera intotdeauna satisfactie, da, dar nu e vorba de un sentiment de subapreciere, ci de neimplinire.
Este un privilegiu sa poti fi la inaltime si sa iti poti alege cand/daca vrei sa cazi, insa daca esti deja "la nivelul solului" e foarte greu sa iti dai seama in ce situatie de afli de fapt si sa nu te complaci in ea. Concluziile le trag cei mai multi destul de corect, insa ele nu sunt intotdeauna urmate si de un impuls catre schimbare.

Cum abordeaza cinematografia erotismul

De cate ori apare un film care lucreaza cu imagini vizuale puternice de acest tip, intrebarea tuturor este "arta sau pornografie"? Cu alte cuvinte, exista vreo justificare in tot ce se reveleaza acolo, sau pur si simplu regizorul se amuza si isi traieste visul de adolescent materializandu-si fanteziile si impartasindu-le lumii intregi? ( Creand astfel poate noi etaloane de normalitate la care sa se raporteze masele, ceea ce ar insemna tot un fel de manipulare ).

Un prim exemplu destul de vehiculat in cultura media :
Nine 1/2 Weeks (1986). Scenele au fost preluate si reinterpretate in fel si chip- in primul rand scena de striptease care a facut ca "You Can Leave Your Hat On" a lui Joe Cocker sa se asocieze instinctiv acum cu aceasta activitate. Toate acele mici jocuri intre protagonisti nu au nici o finalitate . Cei doi nu stiu prea multe unul despre altul si tocmai acest lucru alimenteaza intrecerea psihologica , insa la un moment dat nimic nu a mai fost de ajuns si a devenit ceva distructiv.Incercarea de aprofundare a relatiei esueaza lamentabil si ramane resemnarea.

Elizabeth..I love you.

Would you please come back...

...by the time I count to fifty?
One.

Un efect similar il are si Last Tango in Paris (19720 al lui Bernardo Bertolucci(cine altcineva ..).
Cei doi protagonisti sunt iubiti de ocazie, iar scurta aventura este o oportunitate perfecta de a ineca din frustrarile realitatii. Relatia sexuala ca terapie psihologica probabil ca functioneaza pana la un anumit punct.
Acum, probabil ca Marlon Brando nu e cel mai erotic barbat din lume la acea varsta, insa exista ceva bolnav de /si fascinant in scenele care demonstreaza in mod surprinzator ca uneori e mai usor sa faci cele mai sincere confesiuni unui strain.

Tot Bertolucci este responsabil prentru La Luna (1979), o interogare asupra relatiei mama-fiu si a posibilitatilor in care ea ar putea deveni incestuoasa. Sau Stealing Beauty (1996) , ce prezinta un drum (poate prea) anevoios catre prima experienta erotica. Si cel mai recent , The Dreamers (2003), care e "Bertolucci at its best".

Nu poti sa vorbesti despre filme cu incarcatura erotica fara sa faci referire la spanioli.
Trecand pe la Lucía y el sexo (2001), care este o descoperire de sine si o clarificare a directiei in care o ia propria viata, apoi o alta abordare precum cea din En la cama (2005). Locul si timpul sunt restranse astfel incat toate gesturile si afirmatiile sunt analizate cu o atentie microscopica. In mod normal o transformare pe parcursul unei nopti ar fi insesizabila, insa cand toata atentia este indreptata spre acest lucru se observa inclinatii neasteptate. Ceea ce au inteles spaniolii in general este ca o conversatie in sine poate avea o foarte mare incarcatura erotica.
Asa cum incearca si filme precum Before Sunrise si Before Sunset sa arate, fara componenta vizuala insa.
Alte productii esueaza lamentabil in intentia lor artistica - cum ar fi Batalla en el cielo (2005). Scenele sexuale de acolo au tot atata rost cat au scenele cu cei doi indragostiti care se saruta in masina din Manos: The Hands of Fate.

Un film controversat este 9 Songs al lui Winterbottom. Aici merita pusa in discutie distinctia arta/pornografie,
pentru ca imaginile sunt destul de puternice. Iar ideea ..se pierde undeva pe drum.
Insa nu poti sa nu remarci o oarecare naturalete a gesturilor, chiar daca pare exagerat contextul . Nimeni nu este atat de liber in porniri, nu?...

Pentru final, un fin observator (si cunoscator) al erotismului homosexual: John Cameron Mitchell cu ale sale Hedwig and the Angry Inch(2001) si Shortbus (2006).

It is clear that I must find my other half. But is it a he or a she? What does this person look like? Identical to me? Or somehow complimentary? Does my other half have what I don't? Did he get the looks? The luck? The love? Were we really separated forceably or did he just run off with the good stuff? Or did I? Will this person embarass me? What about sex? Is that how we put ourselves back together again? Or can two people actually become one again?

Din cand in cand, comportamentele dubioase si manate de instinct se intrepatrund cu momentele de luciditate. Filmele de genul acesta sunt construite pe modul de a gandi urmator: daca un comportament putin deviat de la normal (ceea ce oricum nu e un lucru gresit in sine) te face sa iti clarifici viata, atunci da-i bataie. Scopul nu scuza intotdeauna mijloacele , insa in domeniul erotismului rar se poate vorbi de ceva ce "se face" si nu "se face". Si multi realizatori de cinema au interpretat asta in propriul mod.

Go get the butter.

The Dark Knight

Cel mai recent film cu Batman este supramediatizat in mod nejustificat din punctul de vedere al unora. Ce-i drept nu e greu sa fii sceptic la un film nou, cu buget mare,o superproductie hollywoodiana care exploateaza aventurile eroului Batman.
Insa pasiunea inca din copilarie pentru acest personaj m-a determinat sa fac o exceptie in ceea ce priveste cinematografele si sa ma duc la un Multiplex. Pasiunea pentru ceea ce inseamna Batman ,in primul rand - cu intregul context - Gotham City( un fel de porecla pentru New York), majordomul credincios si intregul sir de raufacatori care mai de care mai "nebuni patologic". In al doilea rand, pasiunea pentru stilul lui Heath Ledger si convingerea ca va interpreta un Joker de zile mari.
Si apoi, rar am avut ocazia sa vad un film care aduna atatia actori pe care ii apreciez(cu atat mai mult cand filmul e de actiune!): Michael Caine, Morgan Freeman, Christian Bale, chiar si Aaron Eckhart care nu era slabiciunea mea dar caruia ma vad nevoita sa-i recunosc meritele in rol..

Rezultatul : probabil ca The Dark Knight este filmul nou care m-a entuziasmat cel mai mult. Efecte speciale din belsug, insa asta era deja previzibil. Mult mai interesanta este adancimea psihologica a personajelor si evolutia lor.
Joker nu este doar un nebun care aduce haosul in oras , el vrea sa demonstreze ceva si sa manipuleze.
"Introduce a little anarchy, you upset the established order, and everything becomes chaos. I am an agent of chaos. And you know the thing about chaos, Harvey? It's fair."
Replici precum aceasta duc cu gandul la nihilismul care marca puternic Fight Club.
Un laitmotiv in Batman a fost intotdeauna increderea in oameni. Batman avea incredere aproape neconditionata in binele inerent din oameni, iar raufacatorii incercau sa-i demonteze aceasta "teorie" prin diverse mijloace. Joker o face cu asa-numitele experimente sociale. Care implica moarte si un pic de teoria jocurilor se pare.

Ceea ce deosebeste Batman de ceilalti "action heroes" este o mai mare explorare psihologica. Efecte speciale si monstri hidosi gasesti si-n Spiderman sau Hellboy(sa nu mai zicem de exemple precum Freddy vs Jason..).
Insa criminali care n-au nici un interes material , asta reprezinta adevarata provocare. Pentru ca nu intelegi cei motiveaza. Traume din copilarie ce au dus la o sete cumplita de razbunare? O ura manifesta asupra societatii si a modului ei de organizare?
"You'll see, I'll show you, that when the chips are down, these uh... civilized people, they'll eat each other."
Dorinta de a demonstra cu orice pret ceva?
Cel mai probabil o combinatie nefericita.

Si apoi intervine un sentiment de neputinta si de autoculpabilizare . Eroul nu poate salva situatia decat cu pretul multor vieti omenesti , o alegere care nu e niciodata usor de facut desi este cea mai rationala. Pentru ca apare intrebarea "oare lumea s-ar fi descurcat mai bine fara interventia mea?".

Pe deasupra, o alta problema se pune. Poti sa transfomi un om cu adevarat "bun "intr-un om "rau"? In ce directie trebuie sa actionezi ca sa se intample acest lucru?
"I took Gotham's white knight, and lowered him to our level. It wasn't hard. Y'see, madness, as you know, is like gravity. All it takes is a little...push."

Desi beneficiaza de replici ironice si chiar parodice ( a se vedea contextul in care e pronuntata celebra replica din Jerry Maguire - "you complete me")per total este cel mai "intunecat" film din seria Batman. Fara final fericit generator de lacrimi , te lasa cu o senzatie destul de puternica, mai ales cand dupa vizionarea filmului iesi in propriul tau Gotham...

Gods and Monsters

Fascinatia pentru Hollywood-ul vechi continua.
In 1994 a fost Ed Wood, acum este timpul sa fie facuta cunoscuta personalitatea lui James Whale.

Cine are impresia ca industria filmului este "depravata" doar in prezent, poate observa ce personaje interesante se aflau acolo inca din anii '40. Ideea de superioritate a starurilor se pastra in memoria colectiva doar pentru ca mediul era mult mai discret. Sa zicem doar ca poate exista o eleganta in depravare...

James Whale a cunoscut ca regizor succesul comercial o data cu Frankenstein si Bride of Frankenstein. Si probabil ca a ramas in istorie pentru homosexualitatea declarata si modul mai putin conventional in care a ales sa-si ia viata.
Gods and Monsters
este o biografie cu cateva insertii de fictiune a ultimei perioade de viata a acestuia, si reuseste sa redea cu sensibilitate bine dozata momentele astfel incat sa ramai cu un suspin la final.
In primul rand este de apreciat faptul ca este un film complet. James Whale, regizorul faimos pensionat, dar mult mai mult de atat.. Idei despre ratare, cum te apropii de sfarsitul vietii si tragi linie si faci bilantul ,relatia subreda cu parintii, prietenie, dragoste .

Un batran nostalgic si dezinhibat este probabil o sursa buna de cunostinte.
Chair daca nu mai corespunde vremurilor moderne, e fascinant sa auzi perspectiva lui asupra vietii . Pentru ca e mai lucida decat ar putea fi vreodata. Nu (iti) mai poti nega nimic, pentru ca nu are rost. Deci nu surpinde cu nimic faptul ca unii batrani sunt mai dezinhibati decat tinerii. Pentru ca tinerii sunt teribilisti, stridenti , si se mai pot gasi cateva adjective... insa in esenta sunt destul de tematori.Si o data cu presiunea dezinhibarii pe care o exercita mediul (in sensul ca eticheteaza ca normale anumite lucruri,iar cine nu le face ajunge sa se intrebe daca e ceva in neregula cu el), frustrarile nu fac decat sa se adune.

Clayton Boone era sa zicem unul dintre acei tineri. Iar timpul petrecut cu batranul regizor devenit pictor de ocazie , desi devenise din ce in ce mai ciudat, ii era necesar.

Se spune ca in filmul Frankenstein se regasesc foarte multe metafore (desi nu s-ar fi zis la prima vedere).
"He's noble. Noble and misunderstood." , zice Whale despre personajul sau. Un alter ego? Dupa toate aparentele da.

Michael Haneke's "Funny Games "

[versiunea 1997 vs. versiunea 2007]


Rar se intrampla ca un "remake" al unui film sa isi copieze atat de fidel predecesorul. Pentru ca de obicei variantele unui film sunt facute tocmai pentru a propune alte abordari, alte unghiuri, mai morderne, mai complete (de obicei esuate...).
Unele filme pur si simplu nu au sens decat pentru perioada in care au fost facute, iar a incerca sa le adaptezi la prezent e inutil. Ambitia de a continua arata totusi ca principalul interes al oamenilor este actiunea, subiectul in sine .

Haneke , dupa 10 ani, isi reediteaza propriul film. Nu il regandeste, pentru ca totul este copiat aproape la milimetru. Singurele schimbari sunt de limba (germana devine engleza americana) si de actori.
Ambele variante sunt rezonabile- pentru cine e pasionat de thriller-uri , desigur.
Nu poate fi insa trecut cu vederea cat de bine se potriveste limba germana pentru niste psihopati juvenili. Nu este cea mai nobila limba din lume, probabil ca unii ar fi ales sa-i puna sa vorbeasca franceza pe acei baieti eleganti, excesiv de politicosi , care probabil vor ramane in istoria cinematografiei cu elementul distinctiv al manusilor albe .
Poate ca nu tortura este cea mai sinistra in filmul asta, ci tocmai contextul. Familia in sine ,in sanul careia domneste o armonie putin realista.Sigur s-a amuzat Michael Haneke intr-o seara vazand Manos the Hands of Fate. Merg cu masina si se intrec in ghicit arii de opera , se ajuta reciproc si au un baietel asa cum si-ar dori orice parinte sa aiba( arian, inteligent si ascultator).
Este de apreciat calmul ucigasilor, faptul ca filmul nu este nici pe departe un gore amarat in care fiecare fuge unde vede cu ochii . Pentru ca cel mai probabil criminalii in serie nu sunt persoane agitate, insetate de sange in sensul in care vor sa termine cat mai repede cu victima. Motivatiile lor sunt mult mai "interesante" de atat.


Anna: Why don't you just kill us?
Peter:You shouldn't forget the importance of entertainment.

Die Fetten Jahre sind vorbei

Se pare ca mai exista speranta. In sensul ca se poate urmari din cand in cand un film german (/austriac)recent care sa nu provoace dureri de cap. In orice caz, filme precum Der Freie Wille sunt exact partea pe care nu o agreez la cinematografia germana.

Die Fetten jahre sind vorbei este un fel de combinatie in stil german de spirit revolutionar anti-capitalist, maturizare vizibila si vesnica problema "m-am indragostit de prietena prietenului meu".

O alta observatie ar fi ca unii actori sunt foarte ceruti. Atat Daniel Brühl , cat si Burghart Klaußner au mai jucat in Good Bye Lenin !. Nu fara folos in ambele filme.

"We live in a capitalist dictatorship. "
Din pacate, activismul politic trece de la un moment dat pe plan secund si se insista mai mult pe sentimentele personajelor , care nu au decat indirect legatura cu crezul lor ideologic. Chiar daca esti mai de stanga, chiar daca esti adeptul "capitalismului salbatic" , treci prin probleme personale asemanatoare ,sub alte forme. In orice caz, nimeni ,dar absolut nimeni , nu este ferit de ele oricat de multe masuri (psihologice ) de precautie si-ar lua.

I'm the new Berlin Wall. Try and tear me down!..

[One, Two, Three (1961)]

Lui Billy Wilder nu ii reusesc doar thriller-urile din categoria Double Indemnity.
One , Two , Three este o combinatie de stil american cu ritm ce aminteste de comicul de situatie asa cum l-a inteles Caragiale . Iar pe alocuri genul de umor este asemenea filmelor cu Louis de Funès .
Doar ca in locul actorului francez de comedie se afla americanul cel mai improbabil in roluri amuzante : James Cagney , gangsterul film noir-urilor americane, baiatul rau prin excelenta.

Amuzanta este abordarea din perspectiva "convingerile nu sunt atat de ferme precum par". Horst Buchholz , echivalentul lui James Dean in Germania, este un comunist din Germania de Est .

Otto: I will not have my son grow up to be a capitalist.
Scarlet: When he's 18 he can make his mind up whether he wants to be a capitalist or a rich communist.

Iar ce poate fi mai tipic ca simbol al capitalismului decat Coca Cola? Corporatiile, in esenta. Cei care le rapesc muncitorilor roadele trudei lor , insusindu-si "fara drept" profitul.
Cineva sustine ca nu-ti trebuie prea mult sa fii fericit . Sotia pe care o iubesti aproape, copiii (preferabil cat mai multi la numar, sa fii recunoscut ca un socialist care contribuie la viitorul tarii), iar mobilierul sa fie modest. Dupa cum zicea si proletarul Otto, este nedrept ca o femeie sa aibe doua haine de nurca. Ar trebui ca fiecare femeie sa aibe cate o haina de nurca! "From each according to his ability, to each according to his needs" zicea distinsul Karl Marx.
Insa replica lui Otto atinge in mod ironic doua probleme ale socialismului aplicat.
Prima : "fiecare femeie sa aiba cate o haina de nurca". Poate ca exista cineva care nu vrea nici o haina de nurca.Asta metaforic vorbind. Socialismul ia niste decizii in numele oamenilor plecand de la premisa ca exista anumite nevoi pe care toata lumea le are si nu se poate altfel. Insa se poate altfel.
A doua problema e bineinteles constatarea nedreptatii ca X sa aibe mai mult decat Y. Pana si metalitatea "sa moara capra vecinului " este doar o competitie teoretica si mai degraba ii face pe oameni sa isi doreasca mai mult decat sa actioneze ca intr-un scenariu nebun din Dennis the Menace si sa-si submineze reciproc eforturile catre bunastare.


Otto Ludwig Piffl: Is everybody in this world corrupt?
Peripetchikoff: I don't know everybody.

Fumatul dauneaza grav sanatatii dar ii inspira pe realizatori

O data cu stirile referitoare la noile pachete de tigari ce nu doar ca anunta cat de nociv e fumatul, ci si ilustreaza intr-un mod foarte naturalist acest lucru, nu poti sa nu te gandesti retrospectiv la toate filmele pe care le-ai vazut .
Cat de mult influenteaza ele oamenii sa se apuce de fumat/ sa fumeze mai mult , nu se poate sti. Dar nimeni nu poate nega ca pare gestul cel mai potrivit in unele scene. Exact ceea ce lipsea ca scena si personajul sa fie complet conturate.

Ce ar fi personajul Winonei Ryder din Night On Earth al lui Jim Jarmusch fara fumatul compulsiv? (Jim Jarmusch acorda dealtfel destul de multa importanta tigarilor , Coffee and Cigarettes e doar un exemplu relevant)
Tigara e un fel de element complementar al unui mecanic auto (caci aceasta e aspiratia in cariera a domnisoarei taximetrist).Nu acompaniaza de data asta nici un gand maret, nici macar un teribilism anume, ci face parte dintr-un intreg "pachet " ce vine o data cu alegerea stilului de viata. Tigara e la fel de indispensabila pentru gura un tehnician cum este paiul pentru gura unui cowboy texan.

Personajul din The Man Who Wasn't There este rareori vazut in ipostaza de nefumator. Foarte detasat de lumea din jur, pare mai degraba inofensiv; tigara e un fel de legatura cu lumea la care nu se simte partas.
Si chiar cand actiunile demonstreaza ca omul este capabil de ce e mai rau, exteriorul sau pare la fel de amortit si desprins de consecintele actiunilor sale.
Asa ar fi aratat Buster Keaton intr-o tentativa de film noir.

Si am ajuns la Double Indemnity al lui Billy Wilder. Ce poate fi mai misterios si mai carismatic decat un barbat care fumeaza asa cum numai in anii '40 se putea? Nici vorba de bricheta, doar un chibrit manuit cu maiestrie . Iar o parte din eticheta sociala consta in a-i oferi interlocutorului un foc . Componenta aceasta de legatura sociala pe care o da fumatul a ramas si in prezent si probabil ca este printre cele mai puternice motive pentru ca cineva sa "se apuce".
Este important sa imparti ceva cu cineva, iar tigara se clasifica perfect; pentru ca este ceva indeajuns de personal fara sa fie invaziv.
Scena finala din Double Indemnity este cu adevarat remarcabila. La revedere, prietene...