Un efect mai finut se obtine cu povestiri in rama si incertitudinea real/ireal.
Poate ca sunt invechite si repetitive aceste povestiri de groaza insa au un farmec aparte . Pe undeva aduc aminte de stilul marilor clasici ai genului horror (si nu ma refer aici la colectia cat de cat noua Masters of Horror ). Nu neaparat Poe, pentru ca era mai dramatic, dar sa zicem William Makepeace Thackeray, Henry James, Joseph Sheridan Le Fanu, Montague Rhodes James.
Povestile care sunt incluse in film sunt destul de lejere. Cea mai cunoscuta si dezbatuta ramane cea cu ventrilocul care ajunge sa fie dominat ca personalitate de papusa sa incat ajunge chiar sa ii preia vocea ( e o nota de Psycho aici..).
Si bineinteles eterna dilema asupra sanatatii mintale a ventrilocilor, cat de reala e dedublarea personalitatii, daca personalitatea data papusii reprezinta o justificare a unor actiuni pe care manuitorul ei nu le-ar face el insusi. Nici macar nu trebuie sa faca ceva iesit din comun ca sa sperie, trebuie doar sa fie ei insisi pentru ca e al naibii de ciudat ce se intampla acolo oricum. Papusa Chucky nu este nici pe departe la fel de infioratoare ca acele dummies cu privirea larga si rautacioasa.
Oricine poate pretinde la un moment dat ca a fost subiectul unei intamplari pe care nu o o poate explica stiintific, rational. Probabil ca depinde si cat de mult iti doresti sa crezi . Uneori nu este prea placut sa stii ca totul are o explicatie stiintifica.
Cat despre real si fantastic, tocmai pe granita dintre ele se bazeaza si Dead of Night . Personajul care declanseaza actiunea , cel care incita lantul de povestiri prin marturisirea propriei senzatii tulburatoare de déjà vu , este cel care incheie circular actiunea. Si parea cel mai vulnerabil dintre toti , nu..?
