Seul contre tous [1998]

Inca un film de Gaspar Noé, nu la fel de cunoscut ca Irréversible, dar la fel de socant. Prea putin cunoscut la noi in tara, Gaspar Noé e notoriu in Franta ca fiind cu adevarat de stil trash si a fost desfiintat de criticii de cinema pe motiv ca violenta prezentata de el e pur si simplu violenta. E dezgustatoare si nu are nici un rost, nu demonstreaza nimic, caci doar asa s-ar putea justifica existenta ei.
Probabil ca asa este, insa Gaspar Noé e de apreciat pentru exprimarea concisa si transanta, pentru imaginile puternice(atat prin culorile alese, aproape brutale pentru ochi,cat si prin fondul sonor) si tranzitiile dintre cadre.
Personajul jucat de Philippe Nahon este cu adevarat seul contre tous.:''Our man is born near Paris in 1939. In '41 his mother abandons him. He'll never see her again. At the War's end, he finally finds our who his father was. A French Communist killed in a German death camp.'' Nu inceteaza sa spuna asta cu fiecare pas pe care il face, cu fiecare actiune pe care o intreprinde. Fost macelar, isi cauta de munca intr-o perioada economica mai putin favorabila, sta intr-o relatie de compromis cu o femeie sinistra dar care ii poate oferi niste conditii de viata, si singura sa fiica(nedorita) este internata intr-un ospiciu.
Tendinta unui astfel de om intr-o astfel de situatie este sa se razbune pe cei care i-au intors spatele cand avea nevoie de sprijin si sa se sinucida. In femei nu a avut incredere niciodata(te seduc si te abandoneaza), iar regretul pentru nasterea fiicei sale il bantuie atat de mult incat se instaleaza in camera de hotel unde a fost conceputa. Acolo unde viata a fost inceputa ea poate fi si incheiata.. Ori poti gasi totusi un motiv de a continua sa traiesti. Cel putin unul.
Morala conform lui Gaspar Noé? ''Il a une morale''.
Ceea ce e bine de stiut dupa intregile discursuri nihiliste prezentate in film de la un cap la altul.

Cateva exemple: ''Morality is made for those who own it. The rich. And you know who's always right? The rich. And the poor pay the price.''
''Well, Love is a mighty big word. Few can claim to know what Love is.''
''Death isn't much of anything in the end. We make such a big deal out of it. But up close, it's like nothing. A body without life, nothing more. People are like animals. You love them, you bury them and then it's over.''

The Last Word

Pentru cine nu este un impatimit al filmelor independente si nu are data festivalului Sundance scrijelita in agenda(in ianuarie), probabilitatea de a auzi de acest film era destul de scazuta. In media a fost anuntat ca disponibil spre vizionare in cinematografele romanesti, eu nu am reusit sa dau de el in vreo locatie deocamdata.

Povestea e interesanta, are mai mult accente tragice decat parfum romantic. Dar e destul de lipsita de complexitate: actiunea nu e atractia principala, personajele nu fac indeajuns de multe lucruri incat sa fie studiate. E genul de film memorabil pentru bucati interesante. Nu m-am gandit pana acum la a scrie bilete de adio pentru anumiti clienti ca idee de afaceri si sincer, nu cred ca ar merge in societatea actuala. De obicei cine vrea sa o termine cu viata nu-si planifica asa minutios ''aftermath''-ul, si tot de obicei biletele de adio sunt niste lucruri mai putin poetice si mai mult utilitare( in sensul ''sa va explic de ce m-am sinucis'' sau ''as vrea ca masina mea sa ii revina lui X''). Probabil ca o persoana care isi doreste un epitaf special este la randul sau un artist.
De la un astfel de client pe punctul de a se sinucide apare o alta idee de afaceri:
''I would buy a cliff where people could come and throw shit off. You know, like fax machines and computers or whatever. Things that piss them off cause they didn't work right. Like an outlet for machine rage. And the whole thing would be video taped in slow-motion so they could watch their heap of shit break into a million pieces back at home. Plus, for an extra couple bucks I would attach an explosive so it would blow up on impact. Just like they do in the movies. A big fire ball. That would be cool.''

Personajul lui Wes Bentley are genul de calm care tinde sa ii faca pe oameni circumspecti: aproape niciodata nu se enerveaza. Dar de ce? Probabil pentru ca stie ca din moment ce intra in starea aia isi pierde foarte usor controlul, asa cum se intampla in situatia in care este jefuit in gang. Asta da moment in care ai satisfactia ca triumfa binele, cand jefuitorul isi ia o mama de bataie atunci cand se asteapta mai putin de la cine se asteapta mai putin. De fapt, e placut sa vezi asta si in viata reala, nu numai in filme. Interesant e sa vezi ca oamenii chiar nu sunt ce par a fi, si nu e vorba numai despre cei care nu dezvaluie prea mult trairile si gandurile proprii, ci poate chiar cei mai stridenti, care desi se simt in control in ceea ce priveste propria viata, rareori si sunt.

The Picture of Dorian Gray [1945]

"How sad it is! I shall grow old, and horrible, and dreadful. But this picture will remain always young. It will never be older than this particular day of June... If it were only the other way! If it were I who was to be always young, and the picture that was to grow old! For that-for that-I would give everything! Yes, there is nothing in the whole world I would not give! I would give my soul for that!"

O data cu reaparitia filmului Dorian Gray in 2009, ce ii are ca protagonisti pe Ben Barnes, Colin Firth si Ben Chaplin, mi-am reamintit de varianta din 1945, adevarata varianta in stil Oscar Wilde daca e sa ma-ntrebati pe mine.
Desigur, un film nu trebuie sa respecte cu strictete ''buchia cartii'', el poate avea o viata proprie(si trebuie sa imi recunosc tendinta de a discredita mai rapid un film recent decat unul mai vechi) insa niciodata explicitarea scenelor nu inlocuieste subtilitatea trairilor interioare si sugestia a ceea ce s-ar fi putut intampla e mai puternica decat vizualizarea in sine.
Ceea ce au adus in plus in 2009 a fost sa arate mai mult in ce consta depravarea lui Dorian (de parca nu ne puteam imagina...), dar au pierdut din vedere conflictul interior. Hurd Hatfield reuseste sa transmita acest conflict tocmai datorita fetei sale impenetrabile à la Buster Keaton. Naratorul are si el un rol important in a crea o atmosfera de roman,chiar daca in ziua de azi poate fi considerat redundant.

In afara de studiul de caracter ce poate fi facut pe frumosul Dorian, filmul este impregnat cu cugetari din filosofia de viata a lui Lord Henry Woton, o filosofie hedonista: "The only way to get rid of a temptation is to yield to it. Resist it, and your soul grows sick with longing for the things it has forbidden to itself, with desire for what its monstrous laws have made monstrous and unlawful." In plus,in film se recita versuri de Omar Khayyam, Oscar Wilde (descris ca ''an Irish man out of Oxford'') si se face referinta la invatamintele lui Buddha. Un mediu prin excelenta intelectual, dar iata ce spune acelasi Lord Henry despre intelect:"But beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins. Intellect is in itself a mode of exaggeration, and destroys the harmony of any face."
Asa cum remarca pictorul Basil, Lord Henry e mai mult un predicator al unui anumit mod de viata decat o persoana care si pune in aplicare. El prefera sa observe,sa intarate si mai putin sa se implice. Are o influenta notabila asupra lui Dorian, influenta pe care nu o percepe foarte bine decat la final (''What have I done?''), cand isi ia interaga vina asupra sa. Personaje precum Lord Henry se gasesc din belsug si in lumea contemporana, au o parere despre orice, un aer de superioritate asumata, totala lipsa de diplomatie, insa viata lor reala este la fel de plictisitoare precum a celor pe care ii critica. Abilitatea lor de a folosi cuvintele le aduce multi admiratori insa influenta exercitata e greu de determinat si in orice caz, devine pentru ei un act mai mult inconstient.
A vorbi despre iubire in contextul acestui film e mai putin relevant. Iubirea nu ocupa nici macar primele 3 pozitii in prioritatile temei (ceea ce e destul de revigorant, caci e exploatata excesiv in cinematografie). Traiasca scriitorii cu inclinatii spre acelasi sex! In schimb, iubirea apare ca o caracteristica a partii bune din Dorian, ori de cate ori sentimentele fata de o femeie sunt mai profunde, ori de cate ori apar remuscarile, regretele pentru trecut, pentru raul provocat persoanei iubite, atunci se sugereaza ca sufletul sau nu este corupt in totalitate si ca mai exista speranta.

Si speranta clar mai exista, daca nu pentru Dorian, atunci pentru cei din jurul lui.