sâmbătă, 26 septembrie 2009
Planes, Trains & Automobiles
O comedie din anii '80 (in cazul de fata 1987)poate suna foarte neatragator in ziua de astazi. Insa daca esti de acord ca unele lucruri nu se invechesc niciodata, chiar si comedia care la prima vedere ar fi cel mai perisabil gen cinematografic, apreciezi cu atat mai mult filmele de atunci. Chiar daca exista tendinte, curente care au succes in anumite perioade, ca si in moda ele raman dragi celor care le inteleg si se identifica cu ele.
Comedia a fost multa vreme un gen subestimat si marginalizat de elitistii cinematografiei. Cum se poate compara ea cu o drama, cu un film de autor, cu filmele care reprezinta adevarata filosofie pe pelicula? Robin Williams, in discursul de acceptare a premiuliu Cecil B.DeMille pentru intrega activitate(se decerneaza in cadrul Globurilor de Aur) a facut un intreg repertoriu comic pe voci si a mentionat ironic:''And you allow us to be in the room with the adults. You nominate us. You even have a category for us. Comedy...''
Planes,Trains and Automobiles este genul de film pe care il vezi in copilarie si iti ramane intiparit in memorie, astfel incat ori de cate ori il revezi iti da aceeasi stare. Si mai este genul de comedie a carui actiune poate fi rezumata in fraza ''ce iese prost poate iesi si mai prost''. O calatorie fireasca cu avionul se poate transforma intr-un sir nesfarsit de ghinioane (''de care vom rade intr-o zi, dar nu acum''), si testarea diferitelor mijloace de transport se dovedeste la fel de inutila.
Steve Martin este un actor remarcabil, mai ales in roluri de barbat cu o cariera de succes care antipatizeaza oamenii simpli. Oameni simpli precum Del Griffith, un amarat vanzator de inele de perdele de dus (o parte din farmecul genului comic este gasirea unoer elemente existente in viata reala,dar ignorate de cele mai multe ori, putin exagerate si trivializate- cine naiba s-a gandit in viata lui ca ar exista persoane care vand shower curtain rings?). John Candy este cu siguranta unul dintre cei mai interesanti actori(din pacate, nu a avut o viata prea lunga ca sa ne ofere mai multe ipostaze). Aproape ca poti intelege gradul de disperare la care ajunge domnul Neal Page(personajul lui Steve Martin)in compania acestui ''penal'' cu un zambet permanent intiparit pe fata, care pare a fi o sursa de ghinion ori de cate ori il insoteste, si care, si mai enervant, reuseste sa para agreabil oamenilor din jur in ciuda intelectului subunitar (oarecum...caci in mod ciudat tocmai toleranta este o dovada de inteligenta).
Exemple de glume à la Del Griffith:
''Six bucks and my left nut says we're not going to be landing in Chicago.''
''Gus: Del Griffith! How the hell are ya?
Del: Well, I'm still a million bucks shy of bein' a millionaire.''
''Our tickets are only good to St. Louis. St. Louis to Chi-town is booked tighter than Tom Thumb's ass.''
O scena care arata pe deplin capacitatile celor doi:
Etichete:
Cinematografie americana,
john candy,
john hughes,
steve martin
marți, 15 septembrie 2009
Vechi versus nou: House on Haunted Hill [1959/1999]
Avem aici doua filme asa-zise de groaza. Originalul,din 1959, si remake-ul din 1999 (si un remake ar remake-ului, dar deja devine plictisitor..).
Merita vazul filmul din 1999? Desi beneficiaza de multi actori buni, nu prea produce fiori. Geoffrey Rush este totusi un bun inlocuior al lui Vincent Price, malitios aproape spre patologic, plictisit de normalitate si cotidian, gata sa faca din viata un joc cu miza.
Relatia dintre gazda cea bogata si sotia lui este un fel de Who's Afraid of Virginia Woolf, insa impinsa la extrem, in care uciderea celuilalt e o posibilitate ca oricare alta.
What husband hasn't, at some time, wanted to kill his wife? What husband hasn't had a thousand opportunities to do it in such a way so that he'd never be suspected? , zice domnul Frederick Loren. Probabil ca nu e deloc o gandire gresita, doar ca putini incearca sa o puna efectiv in aplicare. E ca in banala declaratie ''imi vine sa te omor'' spusa in seara de dinainte ca destinatarul vorbelor sa fie ucis. In ochii tuturor ai fi putut sa o faci, nu?
De ce e varianta din 1959 mai buna decat cea din 1999?
Pentru ca e mai subtila, cum se intampla de obicei. Nu este de calibrul unui Psycho, de fapt mai mult ca sigur nu provoaca nici o tresarire musculara in timpul vizionarii. In 1999 avem mai mult sange, mai mult efect ''gore'', putin erotism si un deznodamant( finalul in varianta din 1959 este lasat in aer). Dar are un fel de a nara care duce cu gandul la povestirile lui Edgar Allan Poe (cu alte cuvinte, mai mult intunecate si sinistre decat episoade din macelarie). Deloc intamplator ca Vincent Price este un obisnuit al adaptarilor cinematografice dupa nuvelele lui Poe. Vocea lui este, ca si cea a lui Boris Karloff, vocea care ai fi vrut sa te intrige cand erai mic si speriat de intuneric.
Ce e interesant la film este ca pune doua probleme:
1. cum poti testa psihologic atractia oamenilor fata de bani (de genul:''cat ai fi dispus sa risti/ce ai fi dispus sa faci pt o suma de bani?'' dar cred ca deja destule reality show-uri au raspuns la interbarea asta.. )
2. care sunt limitele unei casnicii. Pot fi la un moment dat resentimentele atat de mari incat sa urasti persoana de tine dar totusi sa nu o parasesti, dorind sa o chinui totodata?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)