Bad Liver and a Broken Heart...

Motto : I got me a bottle and a dream, it's so maudlin it seems...

"Consumul excesiv de alcool dauneaza grav sanatatii" ni se spune noua peste tot. Nu o sa comentez acum cat de induiosator e ca statul , acest "tatic" al nostru al tuturor, are grija de bunastarea noastra fizica si psihica.
Mai degraba s-ar pune semne de intrebare cu privire la intervalul in care oscileaza acel "excesiv".

Povestile cu alcoolici fericiti sunt mai mult povesti. Nici macar filmele nu prea se mai ocupa cu ele. Prefera sa sa arate alcoolismul fie ca
(1)ocupatie de fond intr-o situatie oricum mizera, deci nu iese prea mult in evidenta ca principal factor de autodistrugere fizica
fie ca
(2) o ocupatie care aduce fericire iluzorie si finalul e moralist: ori personajul isi da seama ca a ajuns o epava si se opreste ,ori e pierdut pentru vecie.

In cazul (1) ar fi filme precum Ironweed. Alcoolismul era un stil de viata pentru cei fara de casa. Tinea de cald si fizic, si psihic . Si poate ca e totusi mai bine sa aplici o metoda care te face sa te simti mai bine, indiferent cat de neortodoxa ar fi. Cel mai neispirat e intotdeauna sa nu faci nimic.

Exemplul cel mai clar care imi vine in minte pentru categoria (2) e Days of Wine and Roses, despre care s-a mai discutat.
Se pare ca exista mai multi oameni care tin numaratoarea alcoolicilor din cinematografie , unul dintre ei avand si un blog dedicat acestora:
http://boozemovies.blogspot.com/

Artistii gaseau inspiratie in absint. Muncitorii de astazi o gasesc in Neumarkt si Unirea. Medicii recomanda cu caldura un pahar de vin rosu pe zi . Insa vremurile cand licoarea din sticla parea ceva deosebit au trecut . Alcoolul devine din ce in ce mai diluat, mai aromat si mai dulceag ,astfel incat si copiii de gradinita se pot lauda la ziua de nastere (cea serbata alaturi de Ronald McDonald..) ca au baut sampanie. Peste cativa ani nu o sa se mai vorbeasca de viciul fumatului si al bauturii. Caci si tigarile sunt fabricate cu arome de bomboane fondante. Ideea de viciu ca modalitate de defulare o sa isi schimbe modalitatile de realizare.


I got my own double-cross to bear...

Bitter Moon

S-a tot vorbit pe marginea acestul film al lui Roman Polanski. In mare parte, de rau. Cel putin la aparitia sa, fanii si criticii regizorului se simteau "tradati". Unde era maiestria de altadata ?(da, mai ales din Rosemary's Baby, care este genul de film-cult despre care daca zici ca nu ti-a placut primesti numai priviri superioare).
Pentru unii filmul a parut de-a dreptul comercial. Un Nine 1/2 Weeks cu pretentii artistice pe alocuri.
Abia de cativa ani incoace filmul a inceput sa fie reabilitat si inteles. Si cum criticile nu pot avea decat valori extremiste, s-a trecut de la afirmatia "cea mai mare porcarie a lui Polanski" la "capodopera neinteleasa".
Nu este nici prima, si cu siguranta nici ultima data cand are loc asa un fenomen.
Un alt film cu care e adesea asemanat Bitter Moon este Eyes Wide Shut, despre care iarasi sunt pareri contradictorii.

Scene si intentii asemanatoare s-au putut observa si-n alte filme. Nine 1/2 Weeks , dupa cum spuneam mai sus,si chiar Last Tango in Paris.
Arata ce poti invata din povestea de dragoste a doua persoane, cum poate lua dragostea forme absolut (auto)distructive.
O legatura pe care nu o mai poti suporta, dar la care nu poti renunta . O dependenta fizica sau conventionala, dar indiferent de natura ei, sfarsitul pare ca nu poate fi decat..definitiv.

"Nothing ever surpass the rapture of that first awakening. I might have been Adam with the taste of apple fresh in my mouth. I was looking at all the beauty in the world embodied in a single female form and I knew, with sudden blinding certainty, this was IT! "



In orice caz, e ceva mai mult decat o grupare de scene erotice mai putin iesite din comun. Totul e abordat dintr-o perspectiva foarte rece si neimplicata . Din anumite puncte de vedere te poate speria mai mult decat orice Texas Chainsaw Massacre. Si pentru toti cei care cred ca "dragostea dureaza 3 ani" : dar daca se intoarce la tine intr-o forma mai urata ca niciodata, daca devine o forma de dependenta involuntara?

Days of Wine and Roses (1962)

Filmul lui Blake Edwards poate fi considerat lipsit de actualitate. Alcoolismul nu mai este de mult o curiozitate, iar grupurile de suport AA sunt uneori luate in deradere . Iar finalul poate fi insuportabil de moralist pentru cei care isi traiesc viata dupa sistemul "laissez-faire" .

Insa sa ne uitam bine la data cand a fost realizat filmul. 1962. Au trecut deja filmele catolicilor care considerau ca marijuana te demonizeaza.
Days of Wine and Roses e mai mult decat o lectie despre efectele alcoolismului.
El scoate in evidenta multe caracteristici ale iubirii.
Cei doi s-au cunoscut intr-un moment in care fiecare avea nevoie exact de cineva precum "celalalt".
In al doilea rand,filmul aduce intrebari cu privire la intensitatea influentei unui membru al cuplului asupra celuilalt. Pana unde poate merge acea influenta? Este ea inevitabila? Poate aparea situatia in care vrei sa-l aduci pe celalat la nivelul tau(intr-un fel), ca-ntr-un pat al lui Procust?Si la final sa-ti dai seama ca l-ai transformat in ceva ingrozitor si il vrei inapoi?

Poate fi o lectie pentru cei care nu pot iubi o persoana decat daca se afla pe acelasi nivel spiritual si in aceeasi stare de spirit.

"I come home after a couple of drinks and you're cold sober.[...]I want to have a ball, you and me! "

Pasiunea pentru alcool a aparut individual. Joe bea pentru a se simti mai bine, la modul cel mai organic posibil. Apoi pasiunea a devenit un numitor comun fara de care relatia devenise greu de inchipuit (situatii asemanatoare erau si in Requiem for a Dream intre Marion si Harry, sau in filmul Candy , insa aici drogurile erau mijlocul).
Iar in final alcoolismul a devenit iarasi o trasatura individuala ,de data asta a celuilalt partener care a descoperit ca nu vrea sa renunte la licoare. Pentru ca atunci cand nu bea realitatea este prea greu de suportat.

"You see, the world looks so dirty to me when I'm not drinking. Joe, remember Fisherman's Wharf? The water when you looked too close? That's the way the world looks to me when I'm not drinking. "

Despre relatia aceasta mai putin obisnuita esti tentat sa zici "a fost frumos cat a durat...". Insa fondul etilic pe care se desfasurau sentimentele celor doi aduce dubii asupra adevaratei lor naturi. Poate ca iubirea se adauga pur si simplu ca dependenta la o alta dependenta si se asociau momentele. La fel cum la o cafea simti ca se potriveste si o tigara, desi nu stii exact sa explici de ce.
In cazul celor doi ramane incert ce a fost mai intai, ce a fost mai puternic. Iubirea sau alcoolismul.

I think about Dean and I know Dean he wouldn't care/ If I was Dean I know there'd be somebody there/ And I just wanna be James Dean/ For a day...

James Dean incepe sa fie uitat. S-au dus vremurile in care adolescentii se imbracau ca el, fumau ca el, conduceau masina precum el. Ideea de rebel asa cum era ea conceputa in anii '50 poate fi rezumata in doua imagini : James Dean plimbandu-se cu tigara in gura si mainile in buzunar prin oras si James Dean la volanul decapotabilei sale intr-o pustietate trista.
Bineinteles, mai e si imaginea lui Marlon Brando pe motocicleta in The Wild One(imagine imitata de nenumarate ori, chiar de bunicii nostri in tinerete desi ei nu erau tocmai conectati la noutatile hollywoodiene, ceea ce spune multe despre amploarea fenomenului), insa aceasta este alta poveste.
Se spune de altfel ca James Dean a incercat sa il imite pe Brando in multe privinte.
In primul rand stilul deosebit de a interpreta si atractia pentru caractere tulburate.
Exista o parere destul de raspandita cum ca Dean ar fi supraevaluat. Intr-adevar, exista multe dubii care planeaza asupra calitatii unui actor ori de cate ori acesta moare timpuriu. Oare nu cumva oamenii sunt orbiti de tragedie in sine si tind sa acorde interpretarilor sale mai multa valoare tocmai pentru ca importanta acestora consta in timpul scurt si pretios pe care spectatorii l-au impartit cu acea persoana?
Este destul de tentant un raspuns afirmativ la intrebare, insa este putin probabil ca atat de multa lume sa sa insele in acelasi timp. Chiar acum circula o petitie pe internet prin care se doreste ca Heath Ledger sa primeasca un Oscar post-mortem pentru rolul lui Joker din Dark Knight...

Doar trei filme au ramas ca mostenire.
East of Eden (1955),Rebel Without a Cause (1955)si Giant (1956) .
Si desi Rebel Without a Cause este mai mult decat vehiculat si adulat de generatii intregi, iar Giant este deja un clasic premiat, consider ca East of Eden este cel care ii face cinste cu adevarat.
Giant este mult prea mult centrat pe personajul lui Rock Hudson si pe transformarile cuplului si ale vremurilor pentru ca acel Jett Rink sa mai insemne ceva. Adica altceva in afara de a reprezenta un nouveau riche texan si de a contrasta cu Benedict in viziune.
Jim Stark era complex,inocent in esenta si dur in exterior , dar actiunea era canalizata mult prea mult intr-o singura directie. Filmul doreste cu orice pret sa demonstreze ca lucrurile in contextul rebeliunii merg rau in mod necesar si ca uneori e prea tarziu sa mai faci ceva oricat te-ai stradui.
Ceea ce nu e realist.
Impersonandu-l pe Cal Trask in East of Eden , James Dean reusesta sa impresioneze. In acea familie , el este singurul care alege sa ia 'o alta cale'. Duce cu gandul intr-un fel la Niculae din Morometii prin amestecul de sentimente ura/admiratie fata de tatal sau, insa personajul nu merge in aceeasi directie.

"Man has a choice and it's a choice that makes him a man."

Iar James Dean a facut propriile alegeri pas cu pas, pana la final.

Scoala ca loc mai putin traumatizant

Filmele abunda in general in detalii cu traumele pe care scoala le-a lasat de-a lungul timpului asupra psihicului omului (de rand, de elita, indiferent). Profesori nedrepti, stigmatul tocilarului care nu stie niciodata ce vrea cu adevarat (inca nu a inteles ca se poate sa inveti bine si fara sa ai perspective inguste in celelalte domenii), ratatul vesnic terorizat de school bullies (filmul Bully este destul de edificator,fiind inspirat si din fapte reale), liceanul de rand care viseaza in secret la sefa majoretelor iar in final realizeaza ca singurul motiv pentru care o dorea atat langa el este ca ii dadea intr-un fel valoare, il salva de anumite insecuritati asupra propriei persoane.
Si exemplele pot continua.

Am ales doua filme (preferinte personale) in care scoala e prezentata ca un loc in care iti faci prieteni pe viata si din care ramai cu ceva ca experienta si cunostinte.
Nu este vorba atat de volumul de informatii, ci cum stii sa folosesti acele informatii.
Filmele sunt idealiste in esenta,cu elevi care recita poezii cu patos, care au parte de conversatii provocatoare intelectual ... iar putin idealism nu strica niciodata.

Dead Poets Society (1989)

Pare la prima vedere mai mult un one-man-show in care profesorul este in centrul atentiei.Apreciat de toti elevii, aparat ori de cate ori e nevoie, cu initiative extra-scolare...(cu sfaturi de viata precum "Sucking the marrow out of life doesn't mean choking on the bone.").
Insa grupul de prieteni merita observat pe cont propriu.Faptul ca se aflau intr-un colegiu exclusiv masculin ii facea sa astepte cu ardoare aprofundarea relatiilor cu fetele,intr-un sens in care ele erau idealizate aproape pana la nivelul din poeziile studiate.

The History Boys (2006)
In centrul actiunii sta si de data aceasta influenta benefica a unul profesor cu o abordare liberala.

"The best moments in reading are when you come across something - a thought, a feeling, a way of looking at things - that you'd thought special, particular to you. And here it is, set down by someone else, a person you've never met, maybe even someone long dead. And it's as if a hand has come out, and taken yours."

Sunt interesant de urmarit replicile istete care se succed cu rapiditate in timpul cursurilor, si in mod special lectia de limba franceza bazata pe improvizatiile elevilor.

Cand viitorul NU suna bine. Sentimentul de ratare

Fiecare are o anumita imagine in minte referitor la a ceea ce inseamna sa fii "un ratat", iar imaginea aceasta este cu atat mai dureroasa cu cat o proiectezi asupra propriei persoane.

Filmele au tratat atat notiunea de ratat in cariera , cat si de ratat in viata personala , insa cele doua sunt de cele mai multe ori legate.
Clerks (1994) a fost o exagerare , desigur; insa spre sfarsit , dincolo de replicile rapide , ironice, si transante (un fel de metoda socratica aplicata in discutii triviale) vezi si problema serioasa din fundal.
Si deloc surprinzator, luciditatea vine dupa o serie intreaga de mici distractii si dupa o cearta in care fiecare este cat se poate de sincer.

"Jesus, you overcompensate for having what's basically a monkey's job. You push fucking buttons. Anybody can waltz in here and do our jobs. You-You're so obsessed with making it seem so much more epic, so much more important than it really is. Christ, you work in a convenience store, Dante! And badly, I might add! I work in a shitty video store, badly as well. You know, that guy Jay's got it right, man. He has no delusions about what he does. Us, we like to make ourselves seem so much more important than the people that come in here to buy a paper, or, god forbid, cigarettes. We look down on them as if we're so advanced. Well, if we're so fucking advanced, what are we doing working here? "

Oare cati amatori de filme cu hermafroditi angajati in magazine alimentare pot construi astfel de argumente retorice in viata reala?

Este posibil ca oamenii sa incerce sa scape de sentimentul de ratare prin acceptarea chiar si a unei metode radicale de a-si schimba viata, fara a se gandi la consecinte cu simt de raspundere.
Ideea aceasta a fost exploatata de exemplu in Ed tv (1999). Protagonistul este tot un angajat al unui magazin de inchirieri video( e ceva cu slujba asta, prea toata lumea o da ca exemplu la slujbe penibile...)

"I like my job...I mean I'm doing all right. I'm not sure how long I want to stay there, you know... I mean, I'm thirty-one... I'm not sure I want to be a video store clerk when I'm forty... Of course, I didn't expect to be doing it 'til I was thirty-one, either.But... you know I'm... keeping my options open."
Si cum iti poti schimba mai brutal situatia decat lasand un post de televiziune sa faca un reality show din viata ta de om simplu?

Un spectacol de slujbe minore se gaseste si in comedia Friday (1995). Amuzant este mai ales modul pasionant in care tatal lui Craig isi descria slujba (hingher):
"I grab a dog, and I choke him, and I kick the shit out of him, and all day long, my foot up a dog's ass! Just bang, bang, bang up his ass! That's my pleasure! "
Spre oripilarea fiului sau, care nu se simte deloc atras de oportunitatile de cariera ale cartierului.

Exemplele de mai sus se refera la ratare strict corelata cu natura slujbei. Se poate spune ca nici slujbele bine cotate nu ofera intotdeauna satisfactie, da, dar nu e vorba de un sentiment de subapreciere, ci de neimplinire.
Este un privilegiu sa poti fi la inaltime si sa iti poti alege cand/daca vrei sa cazi, insa daca esti deja "la nivelul solului" e foarte greu sa iti dai seama in ce situatie de afli de fapt si sa nu te complaci in ea. Concluziile le trag cei mai multi destul de corect, insa ele nu sunt intotdeauna urmate si de un impuls catre schimbare.

Cum abordeaza cinematografia erotismul

De cate ori apare un film care lucreaza cu imagini vizuale puternice de acest tip, intrebarea tuturor este "arta sau pornografie"? Cu alte cuvinte, exista vreo justificare in tot ce se reveleaza acolo, sau pur si simplu regizorul se amuza si isi traieste visul de adolescent materializandu-si fanteziile si impartasindu-le lumii intregi? ( Creand astfel poate noi etaloane de normalitate la care sa se raporteze masele, ceea ce ar insemna tot un fel de manipulare ).

Un prim exemplu destul de vehiculat in cultura media :
Nine 1/2 Weeks (1986). Scenele au fost preluate si reinterpretate in fel si chip- in primul rand scena de striptease care a facut ca "You Can Leave Your Hat On" a lui Joe Cocker sa se asocieze instinctiv acum cu aceasta activitate. Toate acele mici jocuri intre protagonisti nu au nici o finalitate . Cei doi nu stiu prea multe unul despre altul si tocmai acest lucru alimenteaza intrecerea psihologica , insa la un moment dat nimic nu a mai fost de ajuns si a devenit ceva distructiv.Incercarea de aprofundare a relatiei esueaza lamentabil si ramane resemnarea.

Elizabeth..I love you.

Would you please come back...

...by the time I count to fifty?
One.

Un efect similar il are si Last Tango in Paris (19720 al lui Bernardo Bertolucci(cine altcineva ..).
Cei doi protagonisti sunt iubiti de ocazie, iar scurta aventura este o oportunitate perfecta de a ineca din frustrarile realitatii. Relatia sexuala ca terapie psihologica probabil ca functioneaza pana la un anumit punct.
Acum, probabil ca Marlon Brando nu e cel mai erotic barbat din lume la acea varsta, insa exista ceva bolnav de /si fascinant in scenele care demonstreaza in mod surprinzator ca uneori e mai usor sa faci cele mai sincere confesiuni unui strain.

Tot Bertolucci este responsabil prentru La Luna (1979), o interogare asupra relatiei mama-fiu si a posibilitatilor in care ea ar putea deveni incestuoasa. Sau Stealing Beauty (1996) , ce prezinta un drum (poate prea) anevoios catre prima experienta erotica. Si cel mai recent , The Dreamers (2003), care e "Bertolucci at its best".

Nu poti sa vorbesti despre filme cu incarcatura erotica fara sa faci referire la spanioli.
Trecand pe la Lucía y el sexo (2001), care este o descoperire de sine si o clarificare a directiei in care o ia propria viata, apoi o alta abordare precum cea din En la cama (2005). Locul si timpul sunt restranse astfel incat toate gesturile si afirmatiile sunt analizate cu o atentie microscopica. In mod normal o transformare pe parcursul unei nopti ar fi insesizabila, insa cand toata atentia este indreptata spre acest lucru se observa inclinatii neasteptate. Ceea ce au inteles spaniolii in general este ca o conversatie in sine poate avea o foarte mare incarcatura erotica.
Asa cum incearca si filme precum Before Sunrise si Before Sunset sa arate, fara componenta vizuala insa.
Alte productii esueaza lamentabil in intentia lor artistica - cum ar fi Batalla en el cielo (2005). Scenele sexuale de acolo au tot atata rost cat au scenele cu cei doi indragostiti care se saruta in masina din Manos: The Hands of Fate.

Un film controversat este 9 Songs al lui Winterbottom. Aici merita pusa in discutie distinctia arta/pornografie,
pentru ca imaginile sunt destul de puternice. Iar ideea ..se pierde undeva pe drum.
Insa nu poti sa nu remarci o oarecare naturalete a gesturilor, chiar daca pare exagerat contextul . Nimeni nu este atat de liber in porniri, nu?...

Pentru final, un fin observator (si cunoscator) al erotismului homosexual: John Cameron Mitchell cu ale sale Hedwig and the Angry Inch(2001) si Shortbus (2006).

It is clear that I must find my other half. But is it a he or a she? What does this person look like? Identical to me? Or somehow complimentary? Does my other half have what I don't? Did he get the looks? The luck? The love? Were we really separated forceably or did he just run off with the good stuff? Or did I? Will this person embarass me? What about sex? Is that how we put ourselves back together again? Or can two people actually become one again?

Din cand in cand, comportamentele dubioase si manate de instinct se intrepatrund cu momentele de luciditate. Filmele de genul acesta sunt construite pe modul de a gandi urmator: daca un comportament putin deviat de la normal (ceea ce oricum nu e un lucru gresit in sine) te face sa iti clarifici viata, atunci da-i bataie. Scopul nu scuza intotdeauna mijloacele , insa in domeniul erotismului rar se poate vorbi de ceva ce "se face" si nu "se face". Si multi realizatori de cinema au interpretat asta in propriul mod.

Go get the butter.

The Dark Knight

Cel mai recent film cu Batman este supramediatizat in mod nejustificat din punctul de vedere al unora. Ce-i drept nu e greu sa fii sceptic la un film nou, cu buget mare,o superproductie hollywoodiana care exploateaza aventurile eroului Batman.
Insa pasiunea inca din copilarie pentru acest personaj m-a determinat sa fac o exceptie in ceea ce priveste cinematografele si sa ma duc la un Multiplex. Pasiunea pentru ceea ce inseamna Batman ,in primul rand - cu intregul context - Gotham City( un fel de porecla pentru New York), majordomul credincios si intregul sir de raufacatori care mai de care mai "nebuni patologic". In al doilea rand, pasiunea pentru stilul lui Heath Ledger si convingerea ca va interpreta un Joker de zile mari.
Si apoi, rar am avut ocazia sa vad un film care aduna atatia actori pe care ii apreciez(cu atat mai mult cand filmul e de actiune!): Michael Caine, Morgan Freeman, Christian Bale, chiar si Aaron Eckhart care nu era slabiciunea mea dar caruia ma vad nevoita sa-i recunosc meritele in rol..

Rezultatul : probabil ca The Dark Knight este filmul nou care m-a entuziasmat cel mai mult. Efecte speciale din belsug, insa asta era deja previzibil. Mult mai interesanta este adancimea psihologica a personajelor si evolutia lor.
Joker nu este doar un nebun care aduce haosul in oras , el vrea sa demonstreze ceva si sa manipuleze.
"Introduce a little anarchy, you upset the established order, and everything becomes chaos. I am an agent of chaos. And you know the thing about chaos, Harvey? It's fair."
Replici precum aceasta duc cu gandul la nihilismul care marca puternic Fight Club.
Un laitmotiv in Batman a fost intotdeauna increderea in oameni. Batman avea incredere aproape neconditionata in binele inerent din oameni, iar raufacatorii incercau sa-i demonteze aceasta "teorie" prin diverse mijloace. Joker o face cu asa-numitele experimente sociale. Care implica moarte si un pic de teoria jocurilor se pare.

Ceea ce deosebeste Batman de ceilalti "action heroes" este o mai mare explorare psihologica. Efecte speciale si monstri hidosi gasesti si-n Spiderman sau Hellboy(sa nu mai zicem de exemple precum Freddy vs Jason..).
Insa criminali care n-au nici un interes material , asta reprezinta adevarata provocare. Pentru ca nu intelegi cei motiveaza. Traume din copilarie ce au dus la o sete cumplita de razbunare? O ura manifesta asupra societatii si a modului ei de organizare?
"You'll see, I'll show you, that when the chips are down, these uh... civilized people, they'll eat each other."
Dorinta de a demonstra cu orice pret ceva?
Cel mai probabil o combinatie nefericita.

Si apoi intervine un sentiment de neputinta si de autoculpabilizare . Eroul nu poate salva situatia decat cu pretul multor vieti omenesti , o alegere care nu e niciodata usor de facut desi este cea mai rationala. Pentru ca apare intrebarea "oare lumea s-ar fi descurcat mai bine fara interventia mea?".

Pe deasupra, o alta problema se pune. Poti sa transfomi un om cu adevarat "bun "intr-un om "rau"? In ce directie trebuie sa actionezi ca sa se intample acest lucru?
"I took Gotham's white knight, and lowered him to our level. It wasn't hard. Y'see, madness, as you know, is like gravity. All it takes is a little...push."

Desi beneficiaza de replici ironice si chiar parodice ( a se vedea contextul in care e pronuntata celebra replica din Jerry Maguire - "you complete me")per total este cel mai "intunecat" film din seria Batman. Fara final fericit generator de lacrimi , te lasa cu o senzatie destul de puternica, mai ales cand dupa vizionarea filmului iesi in propriul tau Gotham...

Gods and Monsters

Fascinatia pentru Hollywood-ul vechi continua.
In 1994 a fost Ed Wood, acum este timpul sa fie facuta cunoscuta personalitatea lui James Whale.

Cine are impresia ca industria filmului este "depravata" doar in prezent, poate observa ce personaje interesante se aflau acolo inca din anii '40. Ideea de superioritate a starurilor se pastra in memoria colectiva doar pentru ca mediul era mult mai discret. Sa zicem doar ca poate exista o eleganta in depravare...

James Whale a cunoscut ca regizor succesul comercial o data cu Frankenstein si Bride of Frankenstein. Si probabil ca a ramas in istorie pentru homosexualitatea declarata si modul mai putin conventional in care a ales sa-si ia viata.
Gods and Monsters
este o biografie cu cateva insertii de fictiune a ultimei perioade de viata a acestuia, si reuseste sa redea cu sensibilitate bine dozata momentele astfel incat sa ramai cu un suspin la final.
In primul rand este de apreciat faptul ca este un film complet. James Whale, regizorul faimos pensionat, dar mult mai mult de atat.. Idei despre ratare, cum te apropii de sfarsitul vietii si tragi linie si faci bilantul ,relatia subreda cu parintii, prietenie, dragoste .

Un batran nostalgic si dezinhibat este probabil o sursa buna de cunostinte.
Chair daca nu mai corespunde vremurilor moderne, e fascinant sa auzi perspectiva lui asupra vietii . Pentru ca e mai lucida decat ar putea fi vreodata. Nu (iti) mai poti nega nimic, pentru ca nu are rost. Deci nu surpinde cu nimic faptul ca unii batrani sunt mai dezinhibati decat tinerii. Pentru ca tinerii sunt teribilisti, stridenti , si se mai pot gasi cateva adjective... insa in esenta sunt destul de tematori.Si o data cu presiunea dezinhibarii pe care o exercita mediul (in sensul ca eticheteaza ca normale anumite lucruri,iar cine nu le face ajunge sa se intrebe daca e ceva in neregula cu el), frustrarile nu fac decat sa se adune.

Clayton Boone era sa zicem unul dintre acei tineri. Iar timpul petrecut cu batranul regizor devenit pictor de ocazie , desi devenise din ce in ce mai ciudat, ii era necesar.

Se spune ca in filmul Frankenstein se regasesc foarte multe metafore (desi nu s-ar fi zis la prima vedere).
"He's noble. Noble and misunderstood." , zice Whale despre personajul sau. Un alter ego? Dupa toate aparentele da.

Michael Haneke's "Funny Games "

[versiunea 1997 vs. versiunea 2007]


Rar se intrampla ca un "remake" al unui film sa isi copieze atat de fidel predecesorul. Pentru ca de obicei variantele unui film sunt facute tocmai pentru a propune alte abordari, alte unghiuri, mai morderne, mai complete (de obicei esuate...).
Unele filme pur si simplu nu au sens decat pentru perioada in care au fost facute, iar a incerca sa le adaptezi la prezent e inutil. Ambitia de a continua arata totusi ca principalul interes al oamenilor este actiunea, subiectul in sine .

Haneke , dupa 10 ani, isi reediteaza propriul film. Nu il regandeste, pentru ca totul este copiat aproape la milimetru. Singurele schimbari sunt de limba (germana devine engleza americana) si de actori.
Ambele variante sunt rezonabile- pentru cine e pasionat de thriller-uri , desigur.
Nu poate fi insa trecut cu vederea cat de bine se potriveste limba germana pentru niste psihopati juvenili. Nu este cea mai nobila limba din lume, probabil ca unii ar fi ales sa-i puna sa vorbeasca franceza pe acei baieti eleganti, excesiv de politicosi , care probabil vor ramane in istoria cinematografiei cu elementul distinctiv al manusilor albe .
Poate ca nu tortura este cea mai sinistra in filmul asta, ci tocmai contextul. Familia in sine ,in sanul careia domneste o armonie putin realista.Sigur s-a amuzat Michael Haneke intr-o seara vazand Manos the Hands of Fate. Merg cu masina si se intrec in ghicit arii de opera , se ajuta reciproc si au un baietel asa cum si-ar dori orice parinte sa aiba( arian, inteligent si ascultator).
Este de apreciat calmul ucigasilor, faptul ca filmul nu este nici pe departe un gore amarat in care fiecare fuge unde vede cu ochii . Pentru ca cel mai probabil criminalii in serie nu sunt persoane agitate, insetate de sange in sensul in care vor sa termine cat mai repede cu victima. Motivatiile lor sunt mult mai "interesante" de atat.


Anna: Why don't you just kill us?
Peter:You shouldn't forget the importance of entertainment.

Die Fetten Jahre sind vorbei

Se pare ca mai exista speranta. In sensul ca se poate urmari din cand in cand un film german (/austriac)recent care sa nu provoace dureri de cap. In orice caz, filme precum Der Freie Wille sunt exact partea pe care nu o agreez la cinematografia germana.

Die Fetten jahre sind vorbei este un fel de combinatie in stil german de spirit revolutionar anti-capitalist, maturizare vizibila si vesnica problema "m-am indragostit de prietena prietenului meu".

O alta observatie ar fi ca unii actori sunt foarte ceruti. Atat Daniel Brühl , cat si Burghart Klaußner au mai jucat in Good Bye Lenin !. Nu fara folos in ambele filme.

"We live in a capitalist dictatorship. "
Din pacate, activismul politic trece de la un moment dat pe plan secund si se insista mai mult pe sentimentele personajelor , care nu au decat indirect legatura cu crezul lor ideologic. Chiar daca esti mai de stanga, chiar daca esti adeptul "capitalismului salbatic" , treci prin probleme personale asemanatoare ,sub alte forme. In orice caz, nimeni ,dar absolut nimeni , nu este ferit de ele oricat de multe masuri (psihologice ) de precautie si-ar lua.

I'm the new Berlin Wall. Try and tear me down!..

[One, Two, Three (1961)]

Lui Billy Wilder nu ii reusesc doar thriller-urile din categoria Double Indemnity.
One , Two , Three este o combinatie de stil american cu ritm ce aminteste de comicul de situatie asa cum l-a inteles Caragiale . Iar pe alocuri genul de umor este asemenea filmelor cu Louis de Funès .
Doar ca in locul actorului francez de comedie se afla americanul cel mai improbabil in roluri amuzante : James Cagney , gangsterul film noir-urilor americane, baiatul rau prin excelenta.

Amuzanta este abordarea din perspectiva "convingerile nu sunt atat de ferme precum par". Horst Buchholz , echivalentul lui James Dean in Germania, este un comunist din Germania de Est .

Otto: I will not have my son grow up to be a capitalist.
Scarlet: When he's 18 he can make his mind up whether he wants to be a capitalist or a rich communist.

Iar ce poate fi mai tipic ca simbol al capitalismului decat Coca Cola? Corporatiile, in esenta. Cei care le rapesc muncitorilor roadele trudei lor , insusindu-si "fara drept" profitul.
Cineva sustine ca nu-ti trebuie prea mult sa fii fericit . Sotia pe care o iubesti aproape, copiii (preferabil cat mai multi la numar, sa fii recunoscut ca un socialist care contribuie la viitorul tarii), iar mobilierul sa fie modest. Dupa cum zicea si proletarul Otto, este nedrept ca o femeie sa aibe doua haine de nurca. Ar trebui ca fiecare femeie sa aibe cate o haina de nurca! "From each according to his ability, to each according to his needs" zicea distinsul Karl Marx.
Insa replica lui Otto atinge in mod ironic doua probleme ale socialismului aplicat.
Prima : "fiecare femeie sa aiba cate o haina de nurca". Poate ca exista cineva care nu vrea nici o haina de nurca.Asta metaforic vorbind. Socialismul ia niste decizii in numele oamenilor plecand de la premisa ca exista anumite nevoi pe care toata lumea le are si nu se poate altfel. Insa se poate altfel.
A doua problema e bineinteles constatarea nedreptatii ca X sa aibe mai mult decat Y. Pana si metalitatea "sa moara capra vecinului " este doar o competitie teoretica si mai degraba ii face pe oameni sa isi doreasca mai mult decat sa actioneze ca intr-un scenariu nebun din Dennis the Menace si sa-si submineze reciproc eforturile catre bunastare.


Otto Ludwig Piffl: Is everybody in this world corrupt?
Peripetchikoff: I don't know everybody.

Fumatul dauneaza grav sanatatii dar ii inspira pe realizatori

O data cu stirile referitoare la noile pachete de tigari ce nu doar ca anunta cat de nociv e fumatul, ci si ilustreaza intr-un mod foarte naturalist acest lucru, nu poti sa nu te gandesti retrospectiv la toate filmele pe care le-ai vazut .
Cat de mult influenteaza ele oamenii sa se apuce de fumat/ sa fumeze mai mult , nu se poate sti. Dar nimeni nu poate nega ca pare gestul cel mai potrivit in unele scene. Exact ceea ce lipsea ca scena si personajul sa fie complet conturate.

Ce ar fi personajul Winonei Ryder din Night On Earth al lui Jim Jarmusch fara fumatul compulsiv? (Jim Jarmusch acorda dealtfel destul de multa importanta tigarilor , Coffee and Cigarettes e doar un exemplu relevant)
Tigara e un fel de element complementar al unui mecanic auto (caci aceasta e aspiratia in cariera a domnisoarei taximetrist).Nu acompaniaza de data asta nici un gand maret, nici macar un teribilism anume, ci face parte dintr-un intreg "pachet " ce vine o data cu alegerea stilului de viata. Tigara e la fel de indispensabila pentru gura un tehnician cum este paiul pentru gura unui cowboy texan.

Personajul din The Man Who Wasn't There este rareori vazut in ipostaza de nefumator. Foarte detasat de lumea din jur, pare mai degraba inofensiv; tigara e un fel de legatura cu lumea la care nu se simte partas.
Si chiar cand actiunile demonstreaza ca omul este capabil de ce e mai rau, exteriorul sau pare la fel de amortit si desprins de consecintele actiunilor sale.
Asa ar fi aratat Buster Keaton intr-o tentativa de film noir.

Si am ajuns la Double Indemnity al lui Billy Wilder. Ce poate fi mai misterios si mai carismatic decat un barbat care fumeaza asa cum numai in anii '40 se putea? Nici vorba de bricheta, doar un chibrit manuit cu maiestrie . Iar o parte din eticheta sociala consta in a-i oferi interlocutorului un foc . Componenta aceasta de legatura sociala pe care o da fumatul a ramas si in prezent si probabil ca este printre cele mai puternice motive pentru ca cineva sa "se apuce".
Este important sa imparti ceva cu cineva, iar tigara se clasifica perfect; pentru ca este ceva indeajuns de personal fara sa fie invaziv.
Scena finala din Double Indemnity este cu adevarat remarcabila. La revedere, prietene...

Dead of Night

Ce face ca un film de "groaza" sa fie reusit nu este actiunea liniara sau prelungirea la extrem a elementelor ce constituie intriga (paienjeni uriasi, sange in valuri, sadici macelari, monstruleti cu intentii rele, si exemplele pot continua)...

Un efect mai finut se obtine cu povestiri in rama si incertitudinea real/ireal.
Poate ca sunt invechite si repetitive aceste povestiri de groaza insa au un farmec aparte . Pe undeva aduc aminte de stilul marilor clasici ai genului horror (si nu ma refer aici la colectia cat de cat noua Masters of Horror ). Nu neaparat Poe, pentru ca era mai dramatic, dar sa zicem William Makepeace Thackeray, Henry James, Joseph Sheridan Le Fanu, Montague Rhodes James.

Povestile care sunt incluse in film sunt destul de lejere. Cea mai cunoscuta si dezbatuta ramane cea cu ventrilocul care ajunge sa fie dominat ca personalitate de papusa sa incat ajunge chiar sa ii preia vocea ( e o nota de Psycho aici..).

Si bineinteles eterna dilema asupra sanatatii mintale a ventrilocilor, cat de reala e dedublarea personalitatii, daca personalitatea data papusii reprezinta o justificare a unor actiuni pe care manuitorul ei nu le-ar face el insusi. Nici macar nu trebuie sa faca ceva iesit din comun ca sa sperie, trebuie doar sa fie ei insisi pentru ca e al naibii de ciudat ce se intampla acolo oricum. Papusa Chucky nu este nici pe departe la fel de infioratoare ca acele dummies cu privirea larga si rautacioasa.
Oricine poate pretinde la un moment dat ca a fost subiectul unei intamplari pe care nu o o poate explica stiintific, rational. Probabil ca depinde si cat de mult iti doresti sa crezi . Uneori nu este prea placut sa stii ca totul are o explicatie stiintifica.
Cat despre real si fantastic, tocmai pe granita dintre ele se bazeaza si Dead of Night . Personajul care declanseaza actiunea , cel care incita lantul de povestiri prin marturisirea propriei senzatii tulburatoare de déjà vu , este cel care incheie circular actiunea. Si parea cel mai vulnerabil dintre toti , nu..?

De ce sunt dubioase filmele romantice

Un film romantic dar nu siropos pare un vis frumos.
Insa oricat de nerealist ar fi subiectul , un impact psihologic tot exista. Te uiti la film pentru ca da, nu se intampla asa ceva in viata reala ,dar ar fi frumos daca s-ar intampla.

Intr-o ordine oarecare:

A Lot Like Love
E dragut sa te gandesti ca poti iubi pe cineva si peste 2 ani, si peste 7 ani , chiar daca nu esti nici macar in aceeasi localitate cu el. Dar cat iti trebuie sa-ti dai seama de asta ?

Just Friends
Se pare ca baietii se tem de "blestemul" ca o fata sa ii considere doar amici.
Dear Jamie, When we're together, I feel like we're not in high school, but in our own little Chris and Jamie world. Whether we're watching 'Party of Five' or practicing our cheers, I feel like I can just be myself. Jamie, we've been friends for a really long time, but I want to be more than that. Hoping to be your boyfriend... Sincerely, Chris Brander. BFF!

Morala filmului e sa fii tu insuti, fata oricum vroia mai mult de la tine la randul ei. Insa scena finala este de-a dreptul declansatoare de dat palme peste fata : o fetita si un baietel dintre care unul duce mai departe blestemul de a fi considerat "doar prieten".
Si oare in cate filme mai trebuie sa vedem cum cei care in liceu erau grasi, cu aparat dentar si haine urate sunt in prezent adevarate "bunaciuni"?

Pai..inca unul cel putin:

She's All That
Unul dintre smecherii liceului face un pariu ca o poate "face frumoasa" pe o fata deloc preocupata de acest aspect. Bineinteles ca se indragosteste de ea si se intoarce impotriva anturajului. Ce e mai ciudat in filmul acesta e ca ideea lor de transformare urat/frumos inseamna sa renunti la ochelari si la parul prins in coada. Cam atat, amuzant e ca fata era frumoasa oricum.

Boys and Girls , inca un film care trateaza granita fina intre prietenie si iubire.
Sweet Home Alabama
O alta poveste despre oameni care au uitat de unde au plecat (a little redneck town...) si care revin cu picioarele pe pamant,
la iubiri vechi si "sanatoase".

Dupa critica e cazul sa urmeze si preferinte personale in domeniu:

• Before Sunrise
si
• Before Sunset
Puterea filmului e data de conversatiile spirituale ale protagonistilor . Atitudinea specific franceza face diferenta.
Celine: An imperialist country can use that kind of thinking to justify their economic greed, you know. I - human rights...
Jesse: Is there any particular imperialist country you have in mind, there, Frenchie?
Celine: Mmm, no, not really...
• The Painted Veil
Surprinzator de original , mai ales pentru un film aparut in 2006.
Reusita consta si in faptul ca actiunea nu se sprijina doar pe relatia dintre cei doi.

• Playing by Heart

Slavoj Zizek's "The Pervert's Guide to Cinema"

[documentar]

Nu este un ghid al filmelor erotice din istoria cinematografiei , ci o explorare psihanalitica a diferitelor scene si a semnificatiilor lor adanci (freudiene in mare parte , de unde si justificarea titlului).

Acest Slavoj Zizek abordeaza teoria filmului dintr-o perspectiva umana : psihologica, sociologica, filosofica.Istoricul intereseaza mai putin in momentul de fata.
Anumite scene sunt celebre chiar si printre cei mai putin pasionati de cinematografie.
Insa majoritatea prefera sa se gandeasca la valoarea scenei in sine, fara sa ii analizeze substraturile sau sa faca din detalii o obsesie.
Domnul Zizek pune problema la modul "ce semnificatie psihologica denota". Si bineinteles ca majoritatea raspunsurilor par a se regasi in sexualitate.
Sursele cele mai prolifice pe care le are sunt filmele lui Hitchcock si ale lui David Lynch. Avem Psycho, The Birds, Vertigo pe de o parte, Mulholland Drive, Lost Highway, Blue Velvet pe de cealalta parte.

Uneori analiza minutioasa este obositoare. Se strica farmecul scenei ca valoare intrinseca, exista riscul sa inventezi sensuri la care mai mult ca sigur nu s-a gandit nici scenaristul nici regizorul... si probabil ca mai sunt si alte argumente.
Insa abordarea lui Zizek trebuie privita ca pe o provocare.
El ia in calcul aspecte cum ar fi:
- semnificatia vocii: "studii de caz" in The Exorcist, The Great Dictator, Dead of Night
- muzica perceputa(macar temporar) ca obiect partial autonom (scena din Mulholland Drive)
- rolul tatalui in dezvoltarea psihologica
- pasivitate vs activitate (chiar si in scenele cele mai socante - a se vedea Blue Velvet, scena Frank&Dorothy)
- inclinatia spre obtinerea satisfactiei din munca bine facuta (scena curatarii locului crimei din Psycho)
- femeia nu exista pe cont propriu. ea este materializarea unor expectatii masculine (aplicatie pe Solaris al lui Andrei Tarkovsky)
- granita fantezie-realitate (Vertigo al lui Hitchcock)
-armonia este doar aparenta (scena de debut din Blue Velvet)
- fantezia la femei vs fantezia la barbati (Eyes Wide Shut)
-curiozitatea faptului ca desi stim ca unele lucruri se vor intampla ,suntem inca surprinsi atunci cand se intampla (Psycho)

Crimewave

Ce poate iesi atunci cand isi unesc fortele regizorul Sam Raimi (devenit un "household name" abia dupa ce s-a apucat de trilogia Spiderman) si fratii Coen (de data aceasta ambii in calitate de scenaristi)?

Nimic altceva decat o nebunie de o ora si 20 de minute. Stilul fratilor Coen este destul de clar (tehnici asemanatoare se regasesc poate cel mai mult din toata filmografia aferenta in Huduscker Proxy, Barton Fink, chiar si O Brother, Where Art Thou? ) .

Filmul este o parodie de la cap la coada. Cine il vizioneaza nu apuca sa proceseze o secventa , pentru ca urmatoarea o succede foarte rapid. Si mai mult decat atat, totul pare familiar. Parca aduce aminte totodata de sketch-uri din comediile lui Mel Brooks, de film noir (orice film noir), de filme de actiune in care cel bun iese intotdeauna invingator(daa...si se alege si cu fata), de Delicatessen si personajele grotesti de acolo. Macelarul nebun (Clapet)din filmul lui Jean-Pierre Jeunet seamana dubios de bine in gesturi cu exterminatorul corpolent.

Posibil sa nu fie cea mai inteligenta comedie (putin spus).Dar este de apreciat ritmul alert al istorisirii . Nici macar nu conteaza subiectul in sine, ci tocmai detaliile care fac sa merite sa te uiti mai departe pana la marele final.
Banalitatile si cliseele unui basm sunt adunate laolalta : avem o femeie frumoasa care se indragosteste bineinteles de persoana nepotrivita care o face sa sufere/un pampalau cu sufletu curat , neindeminatic la prima vedere dar care se dovedeste un adevarat luptator/ un june prim cam narcisist care desconsidera sexul feminin/ o femeie de casa trecuta de prima tinerete care se indeletniceste cu spionatul vecinilor de la fereastra cu binoclul/ sotul femeii care regreta ziua in care i-a cumparat acesteia binoclul/si nu in ultimul rand doi maniaci in libertate -exterminatori de sobolani si totodata asasini platiti.

"Extermination is not just a business. It's a way of life."

Cand se trage cortina

O selectie personala de secvente ce trateaza tema mortii.

Nimeni nu o spune mai bine ca domnul Edgar Allan Poe.

Masque of the Red Death (1964)
Tema e aproape obsesiva in filmele lui Ingmar Bergman.
The Seventh Seal (1957)

In Wild Strawberries (1957), angoasa mortii se reveleaza prin visul doctorului Isak Borg.


Au existat si incercari de a imagina exact momentul "trecerii" .
Exemplul American Beauty:


Exemplul The Man Who Wasn't There:


Cat de dificila este alegerea modalitatii de a muri?
OZ

Un film elaborat pe tema mortii ii apartine lui Darren Aronofsky - The Fountain (2006). Un film plin de alegorii sub forma de insertii in real.Revolta impotriva mortii merge in paralel cu convingerea "death is a disease. and like any disease, it can be cured".

Wristcutters

Nu este oda sinucigasilor, desi titlul duce cu gandul mai degraba la ceva underground (fie si cu mentiunea "A love story").
O poveste suprarealista in care exista un loc acolo undeva destinat exclusiv sinucigasilor, o lume paralela care nu este cu mult diferita de a noastra.
Cei ce guverneaza se numesc sugestiv (si corect din punct de vedere al conceptului) People in Charge.

Filmul nu este chiar o capodopera ( e si recent[2006], coincidenta sau nu...), insa este de apreciat ca nu aluneca in tendinta de a predica in stil crestin cat de mare este pacatul de a-ti lua viata data de Dumnezeu.
Ce-i drept, exista replici precum
- You remind me of what I was like before my suicide.
- What were you like?
- I was happy...
,care parca urla a "o sa regreti" , dar per total nu e deloc deranjant si nu da sentimentul de impunere.
Ceea ce e foarte important, pentru ca majoritatea oamenilor isi vad subestimata oarecum inteligenta atunci cand simt ca sunt manipulati. Si de obicei simt.
Ca de obicei ,Tom Waits reuseste sa fie interesant si in ipostazele cele mai banale.

Do I look asymmetrical to you?

Stick to your own kind. Freaks (1932)

Multe dintre problemele medicale grave si cu frecventa redusa cunoscute astazi sub diferite denumiri stiitifice faceau in trecut obiectul unor curiozitati "de circ".
Iar in Freaks vedem cam tot ce se poate vedea.
Nu e vorba ca vedem ceva nou, ci ceva ce stiam deja ca exista . Dar subiectul a fost de multe ori tratat ori cu naturalism specific medical, ori cu scop de amuzament sadic din categoria "ce bine ca eu nu sunt asa".
Nu spun ca filmul este un documentar. Spun doar ca ar putea fi pana intr-un anumit punct.
Iar pe fundal se desfasoara o "poveste de dragoste" care are ca intriga ceva foarte comun : apartenenta la lumi diferite. Un fel de Romeo si Julieta in care Romeo este un pitic indragostit si Julieta incearca sa-si demonstreze ceva. Si in cazul asta este implicat un anumit sacrificiu fizic(de data asta involuntar ,un fel de Patul lui Procust).
O scena destul de cunoscuta si destul de greu de uitat (mai ales din cauza refrenului obsesiv- dar care are rostul lui):


Constructii de genul acesta au un impact psihologic mult mai mare pentru ca subtilitatea lasa loc imaginatiei (care ramane manipulata de autorul mesajului intr-o anumita masura).
Acel "We accept you, one of us!" spus ca intr-un ritual aiurit da un oarecare sentiment de teroare la gandul ca intradevar ai devenit ...ce dispretuiai.

Supradoza de vise

Cine a vazut Wonder Boys isi aduce aminte mai mult ca sigur de personajul lui Tobey Maguire , un "neadaptat al societatii" care isi uimea interlocutorii cu cunostintele sale in materie de morti premature si suspecte ale celebritatilor (in ordine alfabetica!).
Intotdeauna am avut o fascinatie pentru mortile din supradoza si o curiozitate a detaliilor astfel incat o sa incerc sa redactez o mica lista a personajelor din cinematografie care au acest numitor comun.

John Belushi (1949-1982)
Considerat un etalon al comediei americane , un model pentru multi contemporani din "pepiniera" Saturday Night Live(Chris Farley, John Goodman, Adam Sandler..) . In viata de zi cu zi insa isi lua energia de a merge mai departe din alcool si droguri. Supradoza de speedball(heroina+cocaina in mod uzual, dar cocaina e uneori substituita cu morfina sau derivate).

Chris Farley (1964-1997)
Un admirator declarat al lui John Belushi. Traiectoria sa pare a fi urmat-o exact pe a idolului sau (atat in ceea ce priveste notorietatea capatata o data cu aparitia la SNL , cat si ca modalitate de a muri).
Un comic controversat : unii ii neaga valoarea, altii ii admira cu adevarat metoda.
Din pacate a fost inchis intr-o gama de roluri stereotipice : baiatul bun la suflet dar cam prostut . Cel de care toate lumea rade, care nu pare in stare de nimic, dar caruia ii ies in final toate si apuca sa si "ia fata". Era un rol, dar era si autentic ...comedia a fost o modalitate pentru Chris Farley de a se integra si de a se face placut.

River Phoenix (1970-1993)
Unul dintre favoritii mei, de remarcat mai ales in Stand by Me, Running on Empty si My Own Private Idaho. Avea un stil foarte natural si detasat de a juca (cum ar fi fost un James Dean in anii '90 ). Pasiunea pentru actorie era oarecum depasita in ultima perioada a vietii de pasiunea pentru muzica (are cantece in colaborare cu Johnny Depp si Red Hot Chili Peppers). S-a prabusit pe trotuarul din fata Viper Room in urma unei combinatii de medicamente si speedball.

Rainer Werner Fassbinder (1945-1982)
Cei 37 de ani de viata au fost de ajuns pentru ca acest regizor german sa-si faca simtita din plin prezenta in istoria cinematografiei. Die Ehe der Maria Braun , Die Sehnsucht der Veronika Voss,Berlin Alexanderplatz sunt cele mai frecvente titluri mentionate. Insa eu mi-l aduc aminte cu placere chiar pe el jucand in Das kleine Chaos (1966), tanar,slab, cu privirea specifica rautacioasa, emfatic si gata de actiune.
Supradoza de cocaina+ somnifere.


Anissa Jones ( 1958- 1976)
Este poate exemplul cel mai des intalnit in media (americana, cel putin) de copii-staruri care au sfarsit tragic. In Statele Unite era cunoscuta pentru rolul lui Buffy din serialul Family Affair, difuzat pe CBS in anii '60.
Supradoza de cocaina, "angel dust"(Phencyclidine), Quaaludes(stiintific: Methaqualone)si Seconal.Fratele sau a murit in aceleasi conditii 8 ani mai tarziu.



Lenny Bruce (1925–1966)
Acest stand-up comedian a fost o inspiratie pentru multi dintre precursorii sai.
A militat pentru libera exprimare intr-o perioada in care cateva "f-words" spuse pe scena te duceau garantat intr-o vizita la politie . Si nu putine au fost ocaziile pentru Lenny Bruce.
Supradoza de morfina.



Gary Holton ( 1952 - 1985)
A inceput in teatru ,a cunoscut gloria ca muzician (glam rock la putere..) , si apoi ca actor in seria britanica
Auf Wiedersehen, Pet.
Supradoza de morfina (combinata cu alcool, diazepam,canabis).






Brad Renfro (1982- 2008)
Nu foarta multa lume a auzit de acest actor;a se viziona Sleepers , Ghost World si Bully. Nu a fost remarcat indeajuns (poate mai exact nu a apucat sa fie remarcat...) , insa stilul sau era foarte detasat si specific.Era nevoie de cineva ca el in prezent in filme, ca sa compenseze vedetele stralucitoare care se remarca prin fizic, vestimentatie si situatie financiara.
Supradoza de heroina.

All things American.

American Graffiti (1973)

Where were you in '62?
Unul dintre predecesoarele filmelor cu adolescenti, ce contine multe din cliseele americane cu tineri (cuminti , ca nu incepuse inca umorul à la American Pie)cu care ne-am confruntat de-a lungul timpului.
Probabil ca cea mai faimoasa scena este cea in care o masina de politie este ancorata cu o franghie ;atunci cand aceasta demareaza in viteza ,i se smulge o buna bucata din caroserie .Scena ce a fost dealtfel indelung analizata de cei de la Myth Busters (Discovery). Concluzia la care ajunsesere era ca nu este posibil din punct de vedere fizic ca acea parte a masinii sa se desprinda atat de bine.

American Beauty (1999)
Un film reusit din mai multe puncte de vedere. Demonteaza toate mastile societatii americane de plastic : familie perfecta, copii perfecti, frumusete , gloria unui veteran al razboiului din Vietnam.
Si reuseste sa fie sensibil fara sa alunece in exagerat. Apare sentimentul acela pe care multi il descriu "am ramas cu ceva".

"I had always heard your entire life flashes in front of your eyes the second before you die. First of all, that one second isn't a second at all, it stretches on forever, like an ocean of time... For me, it was lying on my back at Boy Scout camp, watching falling stars... And yellow leaves, from the maple trees, that lined my street... Or my grandmother's hands, and the way her skin seemed like paper... And the first time I saw my cousin Tony's brand new Firebird... And Janie... And Janie... And... Carolyn. I guess I could be pretty pissed off about what happened to me... but it's hard to stay mad, when there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... You have no idea what I'm talking about, I'm sure. But don't worry... you will someday. "

American Splendor (2003)
Este biografia autorului de benzi desenate Harvey Pekar.
El este un personaj destul de specific prin pesimismul si sarcasmul de care da dovada , iar povestea lui este povestea luptei pentru recunoastere.

"This guy here, he's our man, all grown up and going nowhere. Although he's a pretty scholarly cat, he never got much of a formal education. For the most part, he's lived in shit neighborhoods, held shit jobs, and he's now knee-deep into a disastrous second marriage. So, if you're the kind of person looking for romance or escapism or some fantasy figure to save the day... guess what? You've got the wrong movie. "
(citatul asta aduce foarte mult ca stil cu inceputul din Choke al lui Palahniuk)


American Pie (1, 2...si cate-or mai fi)
Comedia asta a initiat tendinta glumelor extreme (sexuale, scarboase etc.."naturaliste" sa zicem per total). Ceva ce incepusera pe de alta parte si fratii Farrelly (a se vedea Dumb & Dumber,There's Something About Mary , mari succese la randul lor).
Nivelul de notorietate al filmului spune ceva . Nu stiu exact ce , probabil ca fiecare are nevoie la un moment dat de umorul simplu.Asa cum printre primele forme de umor era aruncarea placintei in fata. Si ceva din fenomen duce cu gandul si la experimentul lui Lars von Trier din Idioterne.
Placinta americana e unul din simbolurile culinare ale SUA, insa in acest film i se da cu totul alta utilitate decat cea uzuala...

American Dad (2005) - desene animate
O familie americana : tatal, adevarat stalp al familiei, lucreaza si in serviciul public si isi venereaza tara..mama, o blonda aratoasa care e gata sa puna mancarea calda pe masa de fiecare data cand situatia o cere, o fata cam sarcastica , un baiat cam tocilar si..un extraterestru care pare sa confime teoriile conspirationistilor care cred ca americanii au cules ceva de la Roswell. Serialul asta e un fel de familia Bundy cu situatie financiara buna. Ceea ce nu poate sa fie decat de bine.

Stanley Smith: Son, if you ever get captured by any terrorists in the neighborhood and end up on al-Jazeera, just blink you location in Morse code. I'll have a bomb dropped on your location immediately.
Steve Smith: But, Dad, then I'd get killed too.
Stanley Smith: Ah, come on son, there are plenty of kids to play with in heaven. Your cousin Billy. That little girl from Poltergeist. She must be about 16 by now, you could totally tap that.

Jazz-ul in filme

The Wild One( 1953)
Infatisarea lui Marlon Brando in acest film a reprezentat emblema unei generatii. Probabil ca acesta este cel mai teribilist film din anii '50 (dupa Rebel Without a Cause, bineinteles), caci personajele sunt acompaniate permanent de "motoarele" lor, iar cliseul "fetele bune sunt atrase de baietii rai" este mentinut cu succes. Dincolo de actele de rebeliune , distrugere (creativa..? se prea poate)si inevitabil cateva subtilitati de natura psihologica ( din categoria "rautatea are un substrat de sensibilitate refulata"), The Wild One se desfasoara pe fondul sonor asigurat de Shorty Rogers . Este destul de neasteptata alegerea jazz-ului pentru un astfel de film , insa in perioada aceea nu se putea vorbi de echivalenta motociclisti= rockeri.Jazz-ul nu este o muzica proprie doar snobilor si atmosferei de "Cotton Club".

Mildred: What're you rebelling against, Johnny?
Johnny: Whaddya got?

The Man With the Golden Arm (1955)

Cine crede ca filmele ce trateaza dependenta de droguri sunt o obsesie contemporana trebuie sa se uite putin in urma la filmul din 1955 al lui Otto Preminger.Frank Sinatra(unul dintre favoritii mei dintotdeauna)este foarte inspirat in rolul unui drogat in etapa de recuperare , ce isi canalizeaza eforturile spre noua sa pasiune: muzica . Mai exact, cantatul la tobe.Bineinteles ca tema filmului era destul de controversata in acea vreme si tentativele de cenzura nu au intarziat sa apara (Codul Hays fiind inca vigoare ), insa s-a ajuns la un rezultat rezonabil.

À bout de souffle [Breathless](1960)
Ori de cate ori se vorbeste de Nouvelle Vague filmul acesta vine automat in minte. Au fost preluate elemente din el in mai multe productii (a se vedea The Dreamers cu insertia scenei vanzarii in strada a New York Herald Tribune,a se vedea Jim Jarmusch in ..cam tot ce regizeaza, etc).Filmul a fost condamnat de catolicii din faimoasa Legiune a Pudorii (Legion of Decency). Probabil prea mult teribilism pentru standardele morale...
Autorul colanei sonore este Martial Solal. Iata deci o mostra de jazz asa cum numai francezii il pot intelege.

"It's sad to fall asleep. It separates people. Even when you're sleeping together, you're all alone. "

In the Heat of the Night (1967)
In mare parte acesta are coloana sonora asigurata de Quincy Jones, insa isi fac simtita prezenta si Ray Charles,Gil Bernal si Glen Campbell ; preferinta personala : Boomer & Travis -"Foul Owl".
Filmul este uneori clasificat drept rasist, insa facand abstractie de cateva de cateva "n-words" nu prea e credibila aceasta caracterizare. Mai ales avand in vedere ca personajul lui Sidney Poitier este singurul inteligent in orasul acela cu politisti (or as the black man may put it : crackers) care acopera toate ideile preconcepute despre politisti care au existat vreodata(portret-robot: gras, lenes, insensibil, mesteca guma intr-un sictir aproape dureros ,transpira abundent, este obsedat de femei, uraste politistii din alt teritoriu care se amesteca in treburile locale si asa mai departe).

Elogiul celor fara de casa. Ironweed.

Inspirat de romanul lui William Kennedy, aparut in 1983 si premiat cu Pulitzer ulterior, filmul a vazut lumina zilei in 1987 sub regia lui Hector Babenco.
Titlul in sine este numele unei plante salbatice (Vernonia altissima), usor de remarcat datorita culorii purpurii. Un fel de metafora a ceea ce avea sa vina.

Cineva spunea ca acesta e cel mai depresiv film pe care l-a vazut vreodata. E cu siguranta printre.
Toate personajele astea au o poveste. Iar aici nu se mai aplica faimosul dicton din Filantropica "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomana". Aici ai ce spune si tot nu primesti pomana.
In primul rand :Jack Nicholson in rolul unui vagabond bantuit de remuscari din doua directii : un copil care i-a murit mic fiind si anumite persoane care au murit intr-o rascoala in care el a avut rol insemnat. Desi are posibilitatea de a se intoarce la o familie care l-ar primi oricand, alege sa nu o faca. Pastrarea acestui stil de viata este un fel de autopedeapsa pentru greselile pe care le-a facut/ considera ca le-a facut.
In al doilea rand: Meryl Streep intruchipeaza o femeie sensibila insa resemnata, care din cand in cand isi mai permite sa viseze la ceea ce a fost odata, exersand talentul muzical printre boschetari cu interese sau printre oameni care o privesc cu imensa sila. Intradevar trista scena in care femeia se vede nevoita sa-si petreaca noaptea intr-o masina inconjurata de personaje libidinoase si desprinse parca dintr-un teatru grotesc.
E trist insa e ca acest grotesc e si plauzibil. Actiunea filmului e plasata in timpul Marii Crize Economice si ar mai putea adauga cineva "vagabonzii lor nu sunt ca ai nostri, sunt la un alt nivel". Nu este neaparat asa, toti au o poveste in spate, indiferent ca ea este mai mult sau mai putin interesanta . Unii s-au nascut pur si simplu saraci, altii au devenit, insa filmul neglijeaza aproape complet latura materiala a fenomenului de "homeless" si insista pe cea morala.
Foarte inspirata interventia lui Tom Waits in film , ca de obicei in roluri care ii completeaza foarte bine personalitatea.

Distractie fara limite

De-a lungul timpului au existat destule incercari de schitare a situatiilor de "distractie", in sensul unui mediu specific acestei activitati.
Si nu distractie din categoria "soft"( tras la tinta, mers cu trenuletul suspendat,muzica, antren), ci din categoria "hard" (alcool, droguri,sex , plus cateva activitati ilicite facute ostentativ).
Petrecerile cu droguri nu sunt un lucru nou. Filme ca Reefer Madness(1936) ilustreaza un mediu care transforma comportamentul tuturor. Bineinteles, acolo petrecerea e aratata ca fiind ceva malefic, care "distruge spiritul" si te "indeparteaza de la calea cea dreapta", cum ar zice un bun crestin. Era situatia in care orice baiat ascultator si exemplar la invatatura era capabil sa intre singur in camera cu o femeie (!!!) si confuz fiind ,sa impuste din greseala pe cineva. O petrecere este de fapt o betie temporara in care nu numai alcoolul contribuie, ci si muzica sustinuta, multimea de oameni, si totul la o viteza care sa suprime macar intr-o mica masura interventia protectoare a ratiunii.
Distractia poate fi si un calatorie initiatica . Cum ar fi in Detroit Rock City , unde patru pusti trec prin tot felul de situatii ca sa ajunga la concertul idolilor lor , cei de la Kiss.La sfarsit fiecare dintre ei gaseste curajul de a face ceea ce nu indraznea sa faca la inceput.
Regizorul Gregg Araki parea a se fi specializat in acest gen de filme pana sa faca Mysterious Skin.
The Living End (1992),Totally F***ed Up (1993),Nowhere (1997),The Doom Generation (1995) sunt destul de explicite. Fara a avea vreo extraordinara substanta , calitativ vorbind, ele trebuie luate ca atare : filme-experiment cu situatii limita si teribilism la cote ridicate.

The Doom Generation , cu sloganul "Sex.Mayhem.Whatever." a cuprins macar partea esentiala de "fie ce-o fi" . "Fara atentie la consecinte" e o parte esentiala a detasarii. Filmul pare de prost gust, insa partea de experiment spune ca nu trebuie sa gandesti prea mult cand il vezi. Doar sa observi. Nu se doreste a avea o esenta moralista si nici nu cuprinde vreo transformare esentiala de tipul inainte/dupa.

"I love you" can mean a lot of things... like "you'll do 'till someone better comes along," or "I can't describe how I really feel but I know that I'm supposed to say this," or "Shut up, I'm watching TV."

Un alt gen de experiment este cel propus de Marco Ferreri in La grande bouffe (1973)[The Big Feast], tradus la noi mult mai expresiv "Marea crapelnita". Intr-o vila situata departe de aglomeratia citadina, cativa prieteni pregatesc o adevarata orgie cu mancare si prostituate. Ei au ca scop "sa manance pana mor". La propriu. Singurul lucru finut in acest film e reprezentat de preparatele culinare rafinate.
Tot in categoria experiment se poate include si filmul-soc al lui Pasolini, Salò (1975), unul dintre cele mai deranjante filme vazute vreodata, daca nu chiar cel mai deranjant. Cateva personaje iau ostatici baieti si fete pe care ii folosesc dupa bunul plac -plac erotic, desigur. Pentru ca filmul este atat de bine realizat, faptele tulburatoare la vedere au un impact mult mai mare. Nu stiu cat este vorba aici de morala de stapan in satisfactia de a vedea propriile fantezii erotice implinite de sclavii tai , dar mai importanta este pervertirea lor . Viziunea ta asupra placerii devine incet si viziunea lor. In nici un caz hedonism rafinat...