Rembrandt's J'Accuse...!

De vazut acest documentar (impur, comparativ cu canoanele stilului) al lui Peter Greenaway, proiectat si la noi in cadrul festivalului EXPIFF in data de 24 noiembrie, in prezenta regizorului.
Personal, l-am apreciat mai cu entuziasm decat The Cook the Thief His Wife & Her Lover [1989], filmul lui cel mai cunoscut publicului.

Of Mice and Men [1939]

John Steinbeck este un scriitor ce s-a specializat pe personaje ''muncitoresti'', ce vin cu posibilitati reduse dar cu vise marete. Tot de la el avem baza pentru scenariile filmelor East of Eden (1955) , The Grapes of Wrath (1940) si Viva Zapata! (1952) - acestea fiind cele mai cunoscute dintre adaptarile lui.

George si Lennie sunt doi tovarasi de drum, cu statut profesional de ''zilieri'' dupa clasificarile de azi: unde gaseau de lucru, acolo se opreau din drum. Primul este destul de istet, al doilea este foarte puternic si ... mai putin dotat intelectual. Lennie este un copil mare. Ii place sa atinga lucruri moi si pufoase (vii sau nu; marturiseste la un moment dat ca a primit de la George o bucata de catifea sa o aibe la el in permanenta). Viseaza la o ferma a lor, in care roadele muncii sa le revina si sa nu mai aibe sentimentul ca nu le apartine nimic (suna cunoscut in vreo doctrina economica?) . Cand se opresc la o ferma si isi ofera serviciile, lucrurile se dovedesc a fi destul de complicate. Curley este unul din patronii fermei si isi pazeste sotia cu strasnicie, sa nu cumva sa intre in vorba mai profund cu vreun barbat de la ferma. Ea este singura, toti o evita pentru a nu intra in necazuri, si recunoaste de cate ori are ocazia ca nu il iubeste pe sotul ei si s-a casatorit cu el doar pentru a pleca de acasa. Unul din angajatii de la ferma este nevoit sa accepte sugestia tuturor de a-i impusca cainele batran (se chinuie si e urat mirositor, trebuie scos din peisaj) si la sfarsit se intreaba daca nu cumva i s-ar putea intampla si lui sa fie considerat inutil la un moment dat. Un alt personaj de la ferma care apare la un moment dat in prim-plan este un negru indignat de faptul ca este izolat de ceilalti din cauza culorii pielii.

Lennie este punctul de atractie al tuturor. Ii cucereste si ii amuza deopotriva prin naivitatea copilareasca de care da dovada, ce contrasteaza cu forta de care nici el nu e foarte constient, caci o foloseste mai mult ca pe o atractie de circ. Necazurile ce duc la deznodamant incep progresiv: mai inta Lonnie omoara fara sa vrea un pui de catel, caci l-a tinut prea mult in mana si prea dur, apoi ii striveste bratul lui Curley (auto-aparare, dar nu e bine sa starnesti o persoana care nu stie cand sa se opreasca), iar intr-un final o omoara fara intentie pe sotia lui Curley. Pus in fata faptului implinit, si avand atatea situatii din trecut ca argument, George ia o solutie radicala.

Scena finala este construita sa impresioneze, intr-o modalitate asemanatoare cu They Shoot Horses, Don't They? .

Pentru cine agreeaza variante mai moderne, a fost facut un remake in 1992, cu John Malkovich si Gary Sinise in rolurile lui Lenny, respectiv George.



(Comentariul poate fi gasit si pe site-ul http://scoaladecinema.ro/ )

SnapIt Screen Capture - un instrument util pentru cinefili

A aparut versiunea 3.7 a lui SnapIt, un program simplut de capturare a imaginii, sub egida Digeus software.
Practic, ceea ce puteai face cu PrintScreen a fost dus la un ''alt nivel'', si anume a fost eliminata necesitatea de a crop-ui imaginea.

Modul de functionare este urmatorul: dupa deschiderea programului SnapIt, se apasa PrintScreen si se selecteaza portiunea de care e nevoie. Ulterior, se poate da paste in orice program.

Mai multe detalii se pot gasi accesand acest link.

Sa inceapa selectarea scenelor de film preferate...

Reflections in a Golden Eye [1967]

Ce poate fi mai frumos decat aparitia in cadrul aceluiasi film a lui Marlon Brando si Elizabeth Taylor? Sigur, nu mai detin ei senzualitatea din A Streetcar Named Desire sau Cat on a Hot Tin Roof (Brando, respectiv Taylor), dar nu se dezmint de la traditia de a interpreta personaje marcante.

Pentru anul in care a aparut, filmul trateaza subiecte destul de bizare (cu atat mai mult cu cat romanul dateaza din 1941). Un general de armata cu accente homosexuale casatorit cu o femeie exuberanta pe care (evident) o neglijeaza, un soldat care urmareste de la distanta viata lor si are o placere deosebita in a o urmari dormind pe sotia generalului, o sotie a altui cadru al armatei care isi pierde incet-incet mintile, un ''baiat de casa'' asiatic de un dramatism iesit din comun, toate aceste personaje sunt un sir de atractii de circ.
Doar ca nu starnesc rasul, ci mai degraba compasiune si ingrijorare.
Mediul e unul militaresc, plin de constrangeri si conventii. Aproape nici unul din ei nu isi doreste sa fie acolo. Unii s-au resemnat (locotenentul Morris Langdon), altii s-au adaptat cum au putut mai bine (Leonora), unii au crize sporadice dar chinuitoare (Weldon), iar altii au crize permanente cu urmari radicale (Alison).

Elizabeth Taylor este obisnuita sa joace roluri exuberante si dinamice, dar un Marlon Brando mai ''poker face'' ca aici rar se mai gaseste. Inutil sa incerci sa iti dai seama daca este vorba de resemnare sau nepasare, sau cand e una si cand e cealalta. O viata traita din inertie poate fi suportabila, insa exista si repercusiuni asupra oamenilor din jurul tau care sunt nevoiti sa te aibe in preajma, fie ca partener de viata, stapan, superior ieraric, prieten adevarat, prieten de ocazie etc. Mai mult decat atat, negarea propriei naturi si lipsa de afectiune duce la izbucniri ocazionale.

Una din scenele cele mai expresive:


La intrebarea pe care si-o pun participantii la petrecerea din film, o intrebare care tot apare pe forumuri de profil pe internet (''De ce nu a opus Weldon nici un fel de rezistenta?'') raspunsul ar fi: pentru ca a simtit ca avea motive sa fie pedepsit.

A Single Man

A few times in my life I've had moments of absolute clarity, when for a few brief seconds the silence drowns out the noise and I can feel rather than think, and things seem so sharp and the world seems so fresh. I can never make these moments last. I cling to them, but like everything, they fade. I have lived my life on these moments. They pull me back to the present, and I realize that everything is exactly the way it was meant to be.

Aparent Tom Ford nu se pricepe numai la moda si surprinde placut cu modul in care a gandit aceasa adaptare a romanului lui Chrisopher Isherwood.Desigur, designerul american are studii in istoria artei, design si arhitectura, dar asta nu reprezenta o garantie pentru capacitatile sale regizorale.Iar calitatile de designer ies in evidenta si in acest film prin costumele destinate actorilor (gandite special pentru natura personajelor).

A single man= un om ramas fara partener sau a single man= exista un singur partener care a contat si care va conta pana la sfarsitul vietii omului respectiv?

Filmul poate parea destul de pretentios: cineva isi pierde neasteptat persoana iubita, cu care a impartit 16 ani de viata, si isi pierde prin urmare si dorinta de a trai. Fiecare zi in care se trezeste devine o obligatie, nu un lucru firesc. Colin Firth reuseste sa redea perfect expresia suferintei pe chipul sau si se comporta exact cum te-ai astepta de la cineva aflat in depresie.
Insa nu numai el este in aceeasi situatie, chiar daca motivele ii sunt mai recente. Si prietena sa Charley se afla in aceeasi stare de ''existenta fortata'', pentru ca priveste in urma si isi da seama ca viata ei nu seamana cu ceea ce si-ar fi dorit, si atunci cand priveste in viitor nu vede decat batranete si degradare. Desi este constienta de orientarea amicului ei, nu renunta la ideea de fi impreuna cu el. La urma urmei, unde ar gasi un barbat cu care sa se inteleaga la fel de bine cum o face cu George? A-ti dori ca partener de viata un prieten nu este chiar atat de absurd, indiferent ce ar zice ''teoriile'' moderne care pun accent pe atractie si sentimente mai putin rationale. Infatuarea se duce repede, prietenia ramane.
Pe langa dramele personale ale protagonistilor, sunt relevate si prejudecatile pe care le intampinau homosexualii in anii '60. George nu este invitat de familia iubitului sau la inmormantare(si nici anuntat de catre acestia de deces, ci a trebuit sa afle prin intermediari), vecinul sau, cap traditional al familiei si barbat adevarat, il priveste cu dispret (''Daddy says he wants to throw you into the Coliseum. He says you're light in your loafers.''). Light in one's loafers= not man enough= gay.

Cugetarile filosofice apar presarate pe tot parcursul filmului: mai ales legate de viata ca temporalitate trecut-prezent-viitor(in care viitorul sigur e moarte) si iubire.

Fear, after all, is our real enemy. Fear is taking over our world. Fear is being used as a tool of manipulation in our society. Itʼs how politicians peddle policy and how Madison Avenue sells us things that we donʼt need. Think about it. Fear that weʼre going to be attacked, fear that there are communists lurking around every corner, fear that some little Caribbean country that doesnʼt believe in our way of life poses a threat to us. Fear that black culture may take over the world. Fear of Elvis Presleyʼs hips.Well, maybe that one is a real fear. Fear that our bad breath might ruin our friendships… Fear of growing old and being alone.

Da, este unul din acele filme in care orice conversatie purtata e un prilej de reflectii existentiale...dar un european nu se plictiseste aproape niciodata de asa ceva.

Lumea vazuta de Ion B.

Este de mentionat ca nu sunt un fan al genului documentar in general. Totusi, povestea etalata pe pelicula de Alexander Nanau este atat de reusita pentru ca, desi este vorba in esenta despre un om al strazii, se concentreaza mai mult pe posibilitatile lui de viitor decat pe drama din trecut. Sigur, Ioan Barladeanu este un om nascut la tara, in judetul Vaslui, complet nemultumit de familia sa si de regimul comunist, cu studii mai degraba din sfera ''scoala vietii''. Abia la 63 de ani apare ocazia de a arata cine este el cu adevarat, intr-un context istoric, economic favorabil si prin norocul de a fi descoperit de oameni care ii pot face cunoscut potentialul.
Aflat in vizita in satul natal, el se intalneste cu rude, cunostinte care par a nu mai insemna nimic pentru el; singurul lucru pe care il scoate in evidenta in mod pozitiv este linistea. Trece si pe la cimitir sa faca un scurt periplu la mormantul parintilor sai si marturiseste ca a incercat sa tina la ei, dar violentele din casa nu i s-au parut niciodata normale. Isi aduce aminte de vorbele mamei sale (''o sa crapi acolo in Bucuresti!'') si constata cu luciditate: ''uite ca eu n-am crapat''.
In documentar mai apar presarate mici observatii culturale ale lui Ion B, care ii mentioneaza in treacat pe Rudolph Valentino, Elia Kazan, Jean-Paul Belmondo, Cehov, sau emite cugetari de genul Ars longa, vita brevis. Detaliile de genul acesta au fost o surpriza placuta, iar realizatorul a stiut sa le dozeze pe parcursul documentarului pentru a nu risca sa ii faca personajului o imagine de ''curiozitate ambulanta''.
Ioan B. este o persoana pentru care originile umile nu sunt un impediment, iar modul cum interactioneaza cu lumea straina arata ca poate mediul acela artistic este intr-adevar mediul sau natural. Chiar si abia la 63 de ani.

Seul contre tous [1998]

Inca un film de Gaspar Noé, nu la fel de cunoscut ca Irréversible, dar la fel de socant. Prea putin cunoscut la noi in tara, Gaspar Noé e notoriu in Franta ca fiind cu adevarat de stil trash si a fost desfiintat de criticii de cinema pe motiv ca violenta prezentata de el e pur si simplu violenta. E dezgustatoare si nu are nici un rost, nu demonstreaza nimic, caci doar asa s-ar putea justifica existenta ei.
Probabil ca asa este, insa Gaspar Noé e de apreciat pentru exprimarea concisa si transanta, pentru imaginile puternice(atat prin culorile alese, aproape brutale pentru ochi,cat si prin fondul sonor) si tranzitiile dintre cadre.
Personajul jucat de Philippe Nahon este cu adevarat seul contre tous.:''Our man is born near Paris in 1939. In '41 his mother abandons him. He'll never see her again. At the War's end, he finally finds our who his father was. A French Communist killed in a German death camp.'' Nu inceteaza sa spuna asta cu fiecare pas pe care il face, cu fiecare actiune pe care o intreprinde. Fost macelar, isi cauta de munca intr-o perioada economica mai putin favorabila, sta intr-o relatie de compromis cu o femeie sinistra dar care ii poate oferi niste conditii de viata, si singura sa fiica(nedorita) este internata intr-un ospiciu.
Tendinta unui astfel de om intr-o astfel de situatie este sa se razbune pe cei care i-au intors spatele cand avea nevoie de sprijin si sa se sinucida. In femei nu a avut incredere niciodata(te seduc si te abandoneaza), iar regretul pentru nasterea fiicei sale il bantuie atat de mult incat se instaleaza in camera de hotel unde a fost conceputa. Acolo unde viata a fost inceputa ea poate fi si incheiata.. Ori poti gasi totusi un motiv de a continua sa traiesti. Cel putin unul.
Morala conform lui Gaspar Noé? ''Il a une morale''.
Ceea ce e bine de stiut dupa intregile discursuri nihiliste prezentate in film de la un cap la altul.

Cateva exemple: ''Morality is made for those who own it. The rich. And you know who's always right? The rich. And the poor pay the price.''
''Well, Love is a mighty big word. Few can claim to know what Love is.''
''Death isn't much of anything in the end. We make such a big deal out of it. But up close, it's like nothing. A body without life, nothing more. People are like animals. You love them, you bury them and then it's over.''

The Last Word

Pentru cine nu este un impatimit al filmelor independente si nu are data festivalului Sundance scrijelita in agenda(in ianuarie), probabilitatea de a auzi de acest film era destul de scazuta. In media a fost anuntat ca disponibil spre vizionare in cinematografele romanesti, eu nu am reusit sa dau de el in vreo locatie deocamdata.

Povestea e interesanta, are mai mult accente tragice decat parfum romantic. Dar e destul de lipsita de complexitate: actiunea nu e atractia principala, personajele nu fac indeajuns de multe lucruri incat sa fie studiate. E genul de film memorabil pentru bucati interesante. Nu m-am gandit pana acum la a scrie bilete de adio pentru anumiti clienti ca idee de afaceri si sincer, nu cred ca ar merge in societatea actuala. De obicei cine vrea sa o termine cu viata nu-si planifica asa minutios ''aftermath''-ul, si tot de obicei biletele de adio sunt niste lucruri mai putin poetice si mai mult utilitare( in sensul ''sa va explic de ce m-am sinucis'' sau ''as vrea ca masina mea sa ii revina lui X''). Probabil ca o persoana care isi doreste un epitaf special este la randul sau un artist.
De la un astfel de client pe punctul de a se sinucide apare o alta idee de afaceri:
''I would buy a cliff where people could come and throw shit off. You know, like fax machines and computers or whatever. Things that piss them off cause they didn't work right. Like an outlet for machine rage. And the whole thing would be video taped in slow-motion so they could watch their heap of shit break into a million pieces back at home. Plus, for an extra couple bucks I would attach an explosive so it would blow up on impact. Just like they do in the movies. A big fire ball. That would be cool.''

Personajul lui Wes Bentley are genul de calm care tinde sa ii faca pe oameni circumspecti: aproape niciodata nu se enerveaza. Dar de ce? Probabil pentru ca stie ca din moment ce intra in starea aia isi pierde foarte usor controlul, asa cum se intampla in situatia in care este jefuit in gang. Asta da moment in care ai satisfactia ca triumfa binele, cand jefuitorul isi ia o mama de bataie atunci cand se asteapta mai putin de la cine se asteapta mai putin. De fapt, e placut sa vezi asta si in viata reala, nu numai in filme. Interesant e sa vezi ca oamenii chiar nu sunt ce par a fi, si nu e vorba numai despre cei care nu dezvaluie prea mult trairile si gandurile proprii, ci poate chiar cei mai stridenti, care desi se simt in control in ceea ce priveste propria viata, rareori si sunt.

The Picture of Dorian Gray [1945]

"How sad it is! I shall grow old, and horrible, and dreadful. But this picture will remain always young. It will never be older than this particular day of June... If it were only the other way! If it were I who was to be always young, and the picture that was to grow old! For that-for that-I would give everything! Yes, there is nothing in the whole world I would not give! I would give my soul for that!"

O data cu reaparitia filmului Dorian Gray in 2009, ce ii are ca protagonisti pe Ben Barnes, Colin Firth si Ben Chaplin, mi-am reamintit de varianta din 1945, adevarata varianta in stil Oscar Wilde daca e sa ma-ntrebati pe mine.
Desigur, un film nu trebuie sa respecte cu strictete ''buchia cartii'', el poate avea o viata proprie(si trebuie sa imi recunosc tendinta de a discredita mai rapid un film recent decat unul mai vechi) insa niciodata explicitarea scenelor nu inlocuieste subtilitatea trairilor interioare si sugestia a ceea ce s-ar fi putut intampla e mai puternica decat vizualizarea in sine.
Ceea ce au adus in plus in 2009 a fost sa arate mai mult in ce consta depravarea lui Dorian (de parca nu ne puteam imagina...), dar au pierdut din vedere conflictul interior. Hurd Hatfield reuseste sa transmita acest conflict tocmai datorita fetei sale impenetrabile à la Buster Keaton. Naratorul are si el un rol important in a crea o atmosfera de roman,chiar daca in ziua de azi poate fi considerat redundant.

In afara de studiul de caracter ce poate fi facut pe frumosul Dorian, filmul este impregnat cu cugetari din filosofia de viata a lui Lord Henry Woton, o filosofie hedonista: "The only way to get rid of a temptation is to yield to it. Resist it, and your soul grows sick with longing for the things it has forbidden to itself, with desire for what its monstrous laws have made monstrous and unlawful." In plus,in film se recita versuri de Omar Khayyam, Oscar Wilde (descris ca ''an Irish man out of Oxford'') si se face referinta la invatamintele lui Buddha. Un mediu prin excelenta intelectual, dar iata ce spune acelasi Lord Henry despre intelect:"But beauty, real beauty, ends where an intellectual expression begins. Intellect is in itself a mode of exaggeration, and destroys the harmony of any face."
Asa cum remarca pictorul Basil, Lord Henry e mai mult un predicator al unui anumit mod de viata decat o persoana care si pune in aplicare. El prefera sa observe,sa intarate si mai putin sa se implice. Are o influenta notabila asupra lui Dorian, influenta pe care nu o percepe foarte bine decat la final (''What have I done?''), cand isi ia interaga vina asupra sa. Personaje precum Lord Henry se gasesc din belsug si in lumea contemporana, au o parere despre orice, un aer de superioritate asumata, totala lipsa de diplomatie, insa viata lor reala este la fel de plictisitoare precum a celor pe care ii critica. Abilitatea lor de a folosi cuvintele le aduce multi admiratori insa influenta exercitata e greu de determinat si in orice caz, devine pentru ei un act mai mult inconstient.
A vorbi despre iubire in contextul acestui film e mai putin relevant. Iubirea nu ocupa nici macar primele 3 pozitii in prioritatile temei (ceea ce e destul de revigorant, caci e exploatata excesiv in cinematografie). Traiasca scriitorii cu inclinatii spre acelasi sex! In schimb, iubirea apare ca o caracteristica a partii bune din Dorian, ori de cate ori sentimentele fata de o femeie sunt mai profunde, ori de cate ori apar remuscarile, regretele pentru trecut, pentru raul provocat persoanei iubite, atunci se sugereaza ca sufletul sau nu este corupt in totalitate si ca mai exista speranta.

Si speranta clar mai exista, daca nu pentru Dorian, atunci pentru cei din jurul lui.

Cinematografia ca sursa de inspiratie pentru moda

Prezentarea de moda masculina a celor de la Dolce&Gabbana (Winter 2011) ce avea ca fundal imagini din fimul Baarìa a lui Giuseppe Tornatore a adus in atentia publicului inspiratia pe care o iau acesti doi designeri din lumea cinematografiei, cu precadere din cea italiana. Desi ei au mentionat si in trecut care le sunt sursele de inspiratie si au enumerat deseori muze feminine ale cinematografiei italiene, proiectia efectiva a unor imagini de film integreaza totul la un alt nivel (muzica este compusa de Ennio Morricone, cel care printre altele s-a ocupat si de soundtrack-ul La Piovra, si e absolut geniala).
Defilarea e disponibila integral pe site-ul brand-ului.

Un interviu cu Domenico Dolce si Stefano Gabbana legat de aceasta tema se regaseste in revista Swide.

With Cannes film festival in full swing, Swide exclusively interviewed designers Domenico Dolce & Stefano Gabbana for their unique insights into the world of film.

WHAT TYPE OF CINEMA DO YOU LOVE WATCHING?
SG: I appreciate all types of cinema. I love films that entertain but equally at the same time films that are strong visually. I like comedies and certain directors. The cinema is a magical place to me; it’s the most beautiful language in which to tell a story.

DD: I don’t prefer any one type of genre. I like films that push a question, films that when I leave the cinema I remain thinking about afterwards. The cinema gets me thinking in way few other things can.

DO YOU WATCH OLD FILMS ON DVD?
SG: I even watch them on videocassettes. I still have lots. I like to re-watch Italian neorealist cinema, but also Italian comedies from the 1960’s. I have a personal collection of Toto, Tarantino, and Marilyn films, films that star Sophia Loren, and all of De Sica and Antonioni’s work.
DD: In general I prefer to watch films at the cinema. I have lots of DVDs that I use above all for my research; the cinema is a great inspiration for our work.

ARE THERE ANY FILMS THAT HAVE INSPIRED YOUR WORK, AND IF SO WHAT ARE THEY?
DG: We draw a lot of inspiration from the film "Il Gattopardo" (The Leopard) by Luchino Visconti. It’s the film that has influenced us the most. This season’s collection contains many references to the film. Then of course there’s Fellini, perhaps the best of all and definitely, Michelangelo Antonioni, his work remains incredibly modern and always will, and I'm a big follower of the latest film releases.

ARE ACTRESSES ALSO A SOURCE OF INSPIRATION FOR YOU BOTH?
SG: There are lots. Ingrid Bergman in "Stromboli", Claudia Cardinale in "Il Gattopardo", Anita Ekberg in "La Dolce Vita", Sophia Loren in "Divorzio all'italiana".
DD: These actresses were really muses to us. We can’t also fail to mention Sophia Loren in "La baia di Napoli" and also Anna Magnani and Silvana Mangano.

AND ACTORS?
DG: Marcello Mastroianni, Massimo Girotti, Alain Delon, Giancarlo Giannini, Enrico Maria Salerno, Gian Maria Volontè. Also Gregory Peck, Clint Eastwood and Sean Connery.

DO YOU THINK CONTEMPORARY CINEMA IS AS RELEVANT AS CINEMA OF THE PAST?
SG: Cinema has obviously changed, because the world has changed. The cinema of today maybe appears less interesting because of nostalgia. But who knows, in thirty years maybe two young designers will watch today’s contemporary cinema to find inspiration for their collections.

DD: Cinema has lots of power in that it can not only tell stories, but it can also showcase entire periods, habits, ways of dressing and speaking unlike photography. I think this is why cinema remains relevant.

WHO DO YOU CONSIDER THE GREAT DIRECTORS OF TODAY?
SG: Woody Allen, Wong Kar Wai, Baz Lhurman for "Moulin Rouge", a film I adore. Definitely Pedro Almodovar. The Italians that I consider excellent in their field are Paolo Sorrentino, and I like Virzì.
DD: Martin Scorsese above all. Danny Boyle for "The Millionaire", a really incredible film. In terms of Italians, I like to mention Ferzan Ozpetek, who although is actually Turkish, I think we can consider him part of our culture.

ACTORS AND ACTRESSES THAT YOU ADMIRE?
SG: I consider Meryl Streep and Julia Roberts the true great storytellers. In terms of actors Leonardo DiCaprio is great. Also Sean Penn and Javier Bardem.
DD: I’m a fan of Scarlett Johansson, who is of course also the face of our new make-up collection. I think she’s incredibly talented, and has a natural on screen presence. Actors, let me think... Matt Damon, Keanu Reeves?

WHAT DO YOU LIKE THE MOST ABOUT EUROPEAN CINEMA AND AMERICAN CINEMA?

SG: I think they are increasingly similar. Honestly speaking I don’t think there exists a unique European cinema as there doesn’t exist a unique American cinema.
Generally speaking, American cinema’s strengths are to draw me into their films but it’s an extreme generalisation – I don’t usually tend to ask myself where a particular film is from. I do believe though a new generation of Italian directors and actors are emerging, and as such I think it’s correct to give them encouragement and support. We’re very passionate about this upcoming generation, and follow them carefully.

DD: The Americans tell stories like no other. I admire their capacity create fascinating stories, to the credit of their actors, and also the industry’s commercial approach.
Today, though, like the rest of the world American cinema and European cinema are mixed. Take for example "The Millionaire", an English director, American Production Company, and Indian actors.

WHICH FILM WOULD YOU MOST LIKE TO HAVE DIRECTED?
SG: I don’t think I could ever be a director, actually as a boy I wanted to be an actor.
DD: I’ll confess that I would have liked to direct "Scarface" but I’ll admit I wouldn’t have been able to do anything as brilliant as what Scorsese did.

WHAT FILM WOULD YOU HAVE LIKED TO FEATURE IN AND IN WHAT ROLE?
SG: (Laughing) "The Witches of Eastwick", but in Cher’s role!! Brilliant!
DD: A Totò film. He’s a total genius.

Dec 25, 2009
GF
Source: Dolce & Gabbana
Photo Credit: Photo by Mario Testino courtesy of Dolce & Gabbana

A Thousand Clowns [1965]

Anii '60 au fost un prilej potrivit pentru o comedie anti-consumerista centrata pe personaj. Din punct de vedere economic, perioada a fost una de avant si auto-motivatie (relevant e faimosul citat-aproape-cliseu al lui Kennedy ''And so, my fellow Americans: ask not what your country can do for you - ask what you can do for your country.'' ). Nu mai era chiar timpul familiilor perfecte din anii '50, compuse din sotul care isi sustinea financiar toata familia, o sotie frumoasa care se ocupa exclusiv de casa, 2 copii si un caine dar.. lucrurile inca mergeau bine si orice american avea in minte faptul ca daca muncesti indeajuns de mult rezultatele vor aparea la randul lor.

Cine este personajul interpretat de Jason Robards? La mimica, gestica, si modul cum isi poarta trupul obosit as risca sa zic ca e un Monsieur Hulot in varianta americana. Genul de om agreabil doar pentru cei apropiati(putini la numar, evident), respinge orice incercare de inregimentare in sistemul de trai cotidian cu replici rapide si inteligente. Fara slujba, cu o casa al carei interior e un haos estetic, singura lui strategie e amanarea. Zi-le ''o fac mai tarziu'' ca sa scapi de ei. Merge pentru o perioada de timp, nimic de zis. Dar ce se intampla cand ai putea pierde o persoana(doua) la care tii din cauza alegerilor tale ''iresponsabile'' de viata? Faci alegerea si devii inca una din figurile automatizate care traverseaza strazile dimineata de dimineata spre casa. Insa nu e asa rau cum pare. Poti face un compromis social fara a te pierde pe tine insuti in acelasi timp.
Situatia duce putin cu gandul la ce reamintea J.Dudley Andrew, un teoretician in chestiuni cinematografice, in cartea sa despre teorii ale filmului. I se atribuie lui Socrate propozitia ''the unreflected life is not worth living''. Asta ar putea spune Murray Burns, personajul nostru. Insa un elev al lui Socrate ar fi replicat: ''the unlived life is not worth reflecting upon''. Ceea ce e corect, in mare parte. Iar cel mai chinuitor este sa reflecti mult la lucruri concrete.

Legat de consumerism si ''noile tipuri de slujbe'', interesanta este inserarea personajului Leo Herman aka 'Chuckles the Chipmunk', o mascota a unui brand de snacks-uri ce aparea la televizior cu propriul numar comic; numar ale carui replici fusesera scrise chiar de personajul principal. O adevarata penibilitate, asa cum e ea creionata in scenete; desi este o slujba ca oricare alta, presupunand aici slujba=serviciu pentru care esti platit, disperarea cu care cineva isi doreste sa fie un mai bun 'Chuckles the Chipmunk' nu poate decat sa provoace rasul. Chiar mai mult decat replicile in sine si glumele fizice.

Murray Burns: Five months ago I was on the subway on my way to work, was sitting on the express same as every morning looking out the window watching the local stops go by in the dark with an empty head and my arms folded, not feeling great, not feeling rotten, just not feeling. And for a minute I couldn't remember, I didn't know, unless I really concentrated, whether it was a Tuesday or a Thursday or a... for a minute it could have been any day, Arn.
I gotta know what day it is. I gotta know what's the name of the game and what the rules are without anyone else telling me. You gotta own your own days and name 'em, each one of 'em, every one of 'em, or else the years go right by and none of them belong to you. And that ain't just for weekends, kiddo.

Mr. Sherlock Holmes

O data cu revitalizarea eroului(si a companionului sau fidel,Dr. Watson) lui Arthur Conan Doyle de catre Guy Ritchie, ar fi interesant sa ne reamintim si de ecranizarile clasice; doar nu-si inchipuie cineva ca aventurile unui personaj notoriu, de prin 1890, au fost capturate pe pelicula abia in 2009...
Personal, am vazut doar doua astfel de ecranizari: The Adventures of Sherlock Holmes (1939) si The Hound of the Baskervilles(1939).

Basil Rathbone este cu adevarat cum ti l-ai inchipui pe Holmes: rafinat, elegant, cu o superioritate justificata, iar Nigel Bruce in rolul Dr.Watson este la fel de adorabil. Nu este la fel de istet sau la fel de cautat precum prietenul sau, insa il completeaza prin faptul ca este mai conectat la trivialitatile realitatii; singura slabiciune a lui Holmes fiind ca uneori, absorbit fiind de complexitatea cazurilor si incercand sa gaseasca rezolvari, trece cu vederea elementele ce tin de ratiunea unui muritor de rand, la fel de importante (este ceea ce speculeaza si Moriarty atunci cand ii ofera doua provocari, stiind ca va alege crima in detrimentul furtului, desi era o diversiune de la un plan mult mai maret).
Versiunea lui Guy Ritchie din 2009 este mult mai dinamica. Inteligenta, dar eu prefer varianta in care Holmes nu cafteste oameni cu precizie anatomica. Schimbarea se produce si in Watson, care in noua varianta pare mai istet decat inainte: aproape ca il ajunge pe partenerul sau la intuitie. Putin probabil ca star system-ul care dorea ca personajele secundare sa puna in valoare personajul principal, nu sa-l umbreasca, facea din Watson un personaj asa debil in trecut; si ca in prezent cineva si-a dorit sa il reabiliteze. Pur si simplu in '39 se respecta mai fidel ''buchia cartii''.
Avantaje si dezavantaje.
Eu il prefer pe Holmes-ul elitist si rafinat interpretat de Basil(care, umbla vorba, era cam la fel si in viata reala, dand cu sotia niste petreceri exclusiviste si extravagante care ii faceau si pe F.Scott Fitzgerald&Zelda sa fie invidiosi).

Sherlock Holmes: I've decided to accept your case, Miss Brandon. I shall help you all I can.
Ann Brandon: Oh, Thank you.
Jerrold Hunter: We don't want your interference, Mr. Holmes.
Sherlock Holmes: I interfere whenever and wherever I like, Mr. Hunter.